Un plus egal cu un minus

Beția de cuvinte este o stare condeică. N-aș ști să spun dacă în caz de abuz duce la alcoolism lexical, dar la vomă textuală cu siguranță. Orice cuvânt superfluu nu face decât să îngroașe debordarea.

Iar rețeta de a scrie un text fără cuvinte în plus este înduioșător de simplă: trebuie întotdeauna să folosești exact numărul de cuvinte necesar, fără niciunul de prisos.

Drame și trame

Nu orice intrigă trebuie să aibă în centrul ei o dramă ca să funcționeze. Ba aș zice chiar că drama e aproape întotdeauna alegerea cea mai ușoară când vrei să scrii o poveste. Comedia e Greuceanu.

Dramele arată traume în chinurile facerii și asta-i ceva ce atinge pe dinăuntru pe aproape oricine nu e piatră funerară. Durerea-i universală și are mereu batistele pregătite. Cere doar un strop de empatie și un snop de nasurlie.

Comedia, în schimb, e mers pe sârmă fără plasă de siguranță. Are nevoie de ritm, de balans, de precizie, de surpriză. Un cuvânt în plus sau o pauză în minus pot strica totul. Iar dacă dramei i se acceptă până și patetismul, comediei nu i se iartă nici măcar tăcerea prost plasată.

De aceea există “a dramatiza” și nu există “a comediza”.

“Povestea se scrie singură”

Este foarte posibil să mă aflu în cercurile greșite (existențial vorbind), dar n-am întâlnit până acum o astfel de poveste. Cele mai complexe viețuitoare de pe Terra nu se nasc singure și au nevoie de aproximativ nouă luni pentru a vedea lumina zilei. Poveștile nu sunt vii per se — deși unele vor trăi cu siguranță veșnic — însă pot fi uneori chiar mai complexe decât viața însăși.

Singură, niciodată. Singulară poate.

Sperioase păsărele pe sub freze se adună

Tot omul are propria-i colecție de grauri la mansardă. Și zic de grauri doar pentru că iubesc zburătoarele — altcumfel, poate fi vorba de gărgăuni, pitici, idei crețe... lista-i fără de sfârșit. Însă omul cu condeiul, asemenea celorlalți membri ai sindicatului Ars Gratia Artis, beneficiază în plus și de un set de grauri aparte. Aparte în sensul că-i ciripesc chestii cu dedicație sub rădăcina firelor de păr din creștet (pentru cine mai are).

“Nu sunt în stare să scriu nimic ca lumea.” “N-o să citească nimeni cartea asta.” “Trag ca boul, degeaba.” “Acest paragraf este cu siguranță cel mai prost paragraf pe care l-am scris vreodată.” “Nimic nu se leagă în textul ăsta.” Și încă vreun catralion de astfel de ciripeli dramatice, dure, definitive.

Nu există meșteșugar în litere care să nu le fi auzit aproape în fiecare zi binecuvântată în care s-a așezat la masa de scris. (Și fii fără teamă: zilele de scris care torc mulțumite precum o pisică sunt urmate invariabil de zile în care graurii supracompensează.) Nu am idee dacă le poți face să tacă prin alcool sau substanțe — nu sunt consumator și chiar dacă aș fi, nu aș încerca. Nu de alta, dar eu vreau să fiu 100% prezent când scriu, în ciuda graurilor de la mansardă.

Așa că nu am o rețetă, am doar un gând: și ei sunt parte din întregul proces. Bună, rea, Dumnezeu știe. Știu doar că sunt niște păsărele sperioase — te lasă-n pace dacă-ți vezi de treaba ta. Iar treaba ta, ca scriitor, este una singură: să pui cuvinte în pagină.

Haosul și incertitudinea

Ca orice făuritor de artă, și scriitorul trebuie să aibă o toleranță extrem de ridicată la haos și la incertitudine. Fiindcă actul de creație textuală este orice numai liniar nu. “Brownian” ar fi probabil adjectivul cel mai potrivit să descrie mișcările permanente și dezordonate — dar niciodată anapoda — ale condeiului, între primul cuvânt și punctul final.

De fapt, parcă “toleranță” nici măcar nu se potrivește. Mai degrabă — și mai bun — ar fi cuvântul “îmbrățișare” pentru haos și incertitudine. Nu-s piatra filozofală, nici pietre de moară, ci cerneală.

Strania speranță a spițerului spiritist

Nu știu care este — dincolo de cum este — dar îmi place cum începe. Apreciez sâmburii de poveste plini de promisiuni de genul “For sale: baby shoes, never worn.” (cuvinte atribuite apocrif lui Ernest Hemingway).

Îmi par precum bobul de grâu rătăcit în tivul hainei lui Harbert din Insula misterioasă a lui Jules Verne.

De la unu la infinit

Un text, un desen, un cântec — un infinit de manifestări creative. Cum știi când e vorba de hobby sau de artă?

Hobbyul îl practici pentru o audiență egală întotdeauna cu unu: tu însuți. Indiferent ce întreprinzi cu cele două mâini dibace și cu căpița de neuroni de deasupra lor, lucrul cu pricina nu e făcut niciodată cu intenția să fie văzut de o altă pereche de ochi decât a ta.

Arta presupune intenția ca lucrul creat de tine să fie văzut de mai multe perechi de ochi. Chiar dacă nu ai nicio idee câte vor fi în final — două, nouă sute, două mii sau nouă miliarde.

Arta înseamnă să vrei să-ți lași amprenta asupra lumii. Hobbyul, să vrei să-ți lași amprenta asupra propriei tale lumi.

Nășirea: și bună și rea

Spre deosebire de Adam, care a numit fiarele câmpului și păsările cerului doar într-o singură zi, condeierul are de dat nume zi după zi. Că mereu mai răsare câte un personaj, câte un loc și uneori chiar și câte un obiect. Și nu orice nume merge. Niciun Ahile nu poate fi specialist în fier-beton, după cum nici Vasile nu poate fi cavaler teuton.

Cât era el de iscusit, Adam a avut totuși niște avantaje de partea sa (și nu vorbesc de Iehova): nu existau așteptări. Nici sinonime. Nici nășiți care să se simtă lezați pentru numele primit — deși, dacă tu ai fi fost ornitorincul, n-o puneai de un protest și-o grevă a foamei? Condeierul, în schimb, lucrează într-o lume plină ochi de nume deja purtate, uzate, încărcate de sensuri ori greutăți. Și trebuie să mai găsească unul care să pară că a existat dintotdeauna — dar n-a fost încă al nimănui.

Cel mai greu e cu personajele care refuză să fie botezate. Le dai un nume, nu li se potrivește. Îl schimbi cu altul, strâmbă din nas. Încerci cu al treilea — nu mai vorbesc cu tine o săptămână. Locurile sunt ceva mai cooperante. Obiectele, indiferente. Dar personajele — ah, personajele sunt ca nașii care nu se prezintă la botez.

Fragi, faguri, figuri

Ideile sunt delicate. Un cuvânt, o imagine, o frază se descompune cât ai clipi într-o zeamă din care nu se mai înțelege nimic. Scrisul începe mereu cu efemerul. Cu acea mică și parfumată dulceață care-ți rămâne pe limba eului, înainte să dispară ca și cum nici n-ar fi fost. Daruri perisabile care nu cer meșteșug, ci un suflet ciulit.

Apoi vine suflecatul mânecilor. Construiești pas cu pas — fundații și ziduri, încăperi și scări, bolți și acoperișuri. Tencuieli, șlefuiri, dărâmat aripi și construit altele noi, până când întreaga structură ajunge în forma care-i era scrisă. Până când textul devine ceea ce trebuia să fie.

Și, într-un final, rămâne ceea ce contează. Povești, personaje, intrigi. Figura scriitorului însuși — cel care stă în spatele textului sau cel pe care textul îl arată lumii.

Iar toate acestea pot rezista o eternitate.

S-a născut speranță și a murit talent

Un cuvânt aruncat mereu la întâmplare: talent. La întâmplare, pentru că ceea ce descrie nu există.

Există în schimb timp. Mult timp în care cineva exersează până când mâinile știu mai mult decât capul. Îndelung timp în care jocul devine muncă și munca devine joc, fără ca nimeni să bage de seamă punctul de trecere a frontierei — pentru că, pe fond, e vorba de bucurie.

Practica nu face nimic perfect, dar te învață meserie. Iar meseria este de fapt ceea ce stă în spatele fațadei pe care oamenii desfășoară bannerul acela uriaș unde scrie “talent”.

Unii sunt mai norocoși, descoperă devreme ce le aduce bucurie. Alții află prin încercări și eșecuri repetate. Dar toți, absolut toți, au în comun nu talentul, ci meșteșugul, cizelat în timp și forjat în exercițiu.

Speranța-i să înflorească meșteșugarii, nu să avem producții record la hectar de talente.

Urme de șerbet pe șervet

“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.

Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.

Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.

Quidlibet audendi potestas

“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.

Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.

Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!

În spatele în spatelui scenei

Ce se vede e doar spectacol. Ce contează se întâmplă în culise. Personajele baletează cu grație — sau dimpotrivă — prin lumi și printre decoruri, își aruncă replici, se hârjonesc. În spatele mișcării scenice se ascund temerile și dorințele, planurile și intrigile, alianțele și trădările.

Acolo sunt jocurile.

Acolo e Jocul.

Amantelor mele, dicționarele

Trupul vostru nu m-a interesat niciodată. Frumusețea vă venea mereu din interior. Pe hârtie, pe dischete, pe CD-ROM, online, ca aplicații — mi-ați bucurat din totdeauna gândurile și privirile.

Cu voi m-am teleportat în alte universuri și prin voi am cunoscut alte lumi. Universuri stranii uneori și necunoscute aproape întotdeauna. Lumi în care muzica sună foarte diferit, dar armonia este mereu prezentă.

M-ați îmbrăcat în straie noi. M-ați hrănit când eram flămând. Mi-ați pus un acoperiș deasupra capului. M-ați ținut de mână când îmi era urât de la atâta mirare.

Rămân al vostru veșnic adorat textual.

Jocular jocul ar fi, știi?

Când ai fost ultima dată poznaș cu tine însuți? Nu ironic, nu sarcastic, ci de-a dreptul jucăuș. Fără să-ți pese de ridicol. Fără să te gândești la ce-o să zică gura lumii cea foaie verde lobodă. Fără regrete.

Undeva, cândva, de-a lungul drumului ce vine dinspre copilărie, am uitat să mai fim năstrușnici. Și am învățat, prin dresaj, că gluma-i superficialitate. Că adulții adevărați sunt severi cu ei înșiși. Că trebuie să ne luăm în serios și să fim oameni serioși, ce naiba!

De-aia a și ajuns totul o corvoadă țeapănă și solemnă. Cărțile trebuie să fie “profunde” sau deloc. Pictura trebuie să “transmită” chestii și, recomandat, pe cât mai multe frecvențe. Alergatul trebuie să aibă un obiectiv precis, că nu putem alerga așa, de nebuni sau — Doamne ferește și păzește! — de plăcere.

Mozart era un năstrușnic cu muzica. Picasso, un năzdrăvan nepereche cu forma și culoarea — el și recunoștea, de altfel, că i-au trebuit patru ani să învețe să picteze ca Raffaello, dar toată viața să picteze ca un copil. Caragiale își râdea de tot și de toate, începând cu el însuși. Și poate de aceea cei mai mulți dintre noi nu reușim să creăm nimic care să merite (dar mulțumim din inimă fierbinte Partidului Miliardarilor Duși De Acasă pentru minunatele lor AI-uri cu care noi toți putem să). Ne lipsește duhul acela neastâmpărat care transformă munca în joacă și joaca în artă.

Jocular jocul ar fi, știi? Seriozitatea-i un sinonim sleit la searbăd.

Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Ai prins șpilul?

Dacă pricepi unde bat. Dacă știi ce zic. Dacă mă înțelegi pe undeva.

Nu-mi plac scriitorii-predicatori. Cei care se urcă într-un amvon situat la ultimul etaj al unui zgârie-nori și ne toarnă, de regulă într-un potop de cuvinte, predici imuabile despre lume și viață. Poate de aceea nu i-am gustat niciodată pe clasicii literaturii ruse — cu notabila excepție a lui Cehov.

M-am simțit mereu atras de condeierii care fac cu ochiul cititorilor, care creează complicități cu aceștia, care lasă niște fire în gherghef să și le lege singuri. Scrierile faine sunt ca mobila IKEA sau seturile LEGO (nordicii ăștia!).

Povestea-i șfara cu motocei la capăt, de crapă mâțele jucându-se cu ei.

Fără titlu

Sunt copywriter din vremurile când printul era rege. Iar în print (ziare, reviste, materiale la punctul de vânzare), titlul făcea legea. Guru Ogilvy avea chiar o vorbă despre asta, că titlul înseamnă 80% dintr-o reclamă. Așa că, atunci când îmi câștigam pâinea ca “redactor de texte publicitare”, după ce primeam un brief de creație scriam prima dată titluri. Zeci. Sute, câteodată. Și până nu aveam 2-3 titluri “beton”, nu scriam niciun rând la textul reclamei.

Am rămas din timpurile acelea nu doar cu o slăbiciune deosebită pentru titluri în general, ci mai ales cu ușurința de a scrie titluri din orice poziție, la foc automat.

Fără titlu nu miroase a floare / Fără titlu viața n-are rost.

Hara hachi bu

Locuitorii insulei Okinawa au vorba asta simplă, care spune să te oprești din mâncat când ești 80% sătul. Vorbă care, tradusă în stilul de viață, a făcut din Okinawa locul cu cea mai mare densitate de centenari de pe planetă.

Și, pe undeva, ea îmi aduce aminte de o zicere a lui Hemingway, că e bine să te oprești din scris cât mai ai încă niște cerneală rămasă-n călimară. Pe principiul că dacă scoți azi din fântână ultima picătură de apă, mâine o să găsești doar pietre și nisip.

Să ai grijă de izvor, să te oprești la o oarecare distanță de punctul maxim până la care îți răzbate privirea narativă. Un fel de hara hachi bu pentru scris. Cine poate ști dacă nu cumva aplicând acest principiu, nu ne va paște și pe noi, cei cu “înșir-te cuvinte”, oareșce longevitate creativă?

Vrum-vrum!

Onomatopeele sunt rudele sărace ale limbii române. Deși adeseori ne fac să zâmbim, arareori sunt luate în serios. Fiindcă, vezi bine, onomatopeele nu au greutatea unui verb, unui substantiv sau chiar a unui pronume. Și totuși, fără ele, coloana sonoră a lumii ar fi mai falsă și mai lipsită de ecou.

Deloc întâmplător, copiii învață mai întâi să imite sunete și să denumească prin onomatopee ce-i înconjoară. Câinele e “ham!”, mașina-i “ti-tiii!”, iar telefonul “lai-lai-lai!”. Mare păcat că ne rătăcim de acest vocabular odată ce creștem. Pentru că ne pierdem și ceva din naturalețe. Onomatopeele sunt punțile cele mai simple, fruste și firești dintre noi și univers. Ele nu traduc realitatea în descrieri și explicații, ci o redau.

Ne facem mari, apoi devenim adulți și reușim să complicăm totul. Limbajul ni se transformă într-un lanț de șlepuri încărcate până-n buză cu termeni, cuvinte prețioase, sofisme. Când, uneori, un “offf!” sau un “pfuai!” ar fi suficient.

Așa că, atunci când simți câte un “cranț!” la suflet, să n-ai teamă să-l folosești ca atare. Bling?