Nășirea: și bună și rea

Spre deosebire de Adam, care a numit fiarele câmpului și păsările cerului doar într-o singură zi, condeierul are de dat nume zi după zi. Că mereu mai răsare câte un personaj, câte un loc și uneori chiar și câte un obiect. Și nu orice nume merge. Niciun Ahile nu poate fi specialist în fier-beton, după cum nici Vasile nu poate fi cavaler teuton.

Cât era el de iscusit, Adam a avut totuși niște avantaje de partea sa (și nu vorbesc de Iehova): nu existau așteptări. Nici sinonime. Nici nășiți care să se simtă lezați pentru numele primit — deși, dacă tu ai fi fost ornitorincul, n-o puneai de un protest și-o grevă a foamei? Condeierul, în schimb, lucrează într-o lume plină ochi de nume deja purtate, uzate, încărcate de sensuri ori greutăți. Și trebuie să mai găsească unul care să pară că a existat dintotdeauna — dar n-a fost încă al nimănui.

Cel mai greu e cu personajele care refuză să fie botezate. Le dai un nume, nu li se potrivește. Îl schimbi cu altul, strâmbă din nas. Încerci cu al treilea — nu mai vorbesc cu tine o săptămână. Locurile sunt ceva mai cooperante. Obiectele, indiferente. Dar personajele — ah, personajele sunt ca nașii care nu se prezintă la botez.

Fragi, faguri, figuri

Ideile sunt delicate. Un cuvânt, o imagine, o frază se descompune cât ai clipi într-o zeamă din care nu se mai înțelege nimic. Scrisul începe mereu cu efemerul. Cu acea mică și parfumată dulceață care-ți rămâne pe limba eului, înainte să dispară ca și cum nici n-ar fi fost. Daruri perisabile care nu cer meșteșug, ci un suflet ciulit.

Apoi vine suflecatul mânecilor. Construiești pas cu pas — fundații și ziduri, încăperi și scări, bolți și acoperișuri. Tencuieli, șlefuiri, dărâmat aripi și construit altele noi, până când întreaga structură ajunge în forma care-i era scrisă. Până când textul devine ceea ce trebuia să fie.

Și, într-un final, rămâne ceea ce contează. Povești, personaje, intrigi. Figura scriitorului însuși — cel care stă în spatele textului sau cel pe care textul îl arată lumii.

Iar toate acestea pot rezista o eternitate.

S-a născut speranță și a murit talent

Un cuvânt aruncat mereu la întâmplare: talent. La întâmplare, pentru că ceea ce descrie nu există.

Există în schimb timp. Mult timp în care cineva exersează până când mâinile știu mai mult decât capul. Îndelung timp în care jocul devine muncă și munca devine joc, fără ca nimeni să bage de seamă punctul de trecere a frontierei — pentru că, pe fond, e vorba de bucurie.

Practica nu face nimic perfect, dar te învață meserie. Iar meseria este de fapt ceea ce stă în spatele fațadei pe care oamenii desfășoară bannerul acela uriaș unde scrie “talent”.

Unii sunt mai norocoși, descoperă devreme ce le aduce bucurie. Alții află prin încercări și eșecuri repetate. Dar toți, absolut toți, au în comun nu talentul, ci meșteșugul, cizelat în timp și forjat în exercițiu.

Speranța-i să înflorească meșteșugarii, nu să avem producții record la hectar de talente.

Urme de șerbet pe șervet

“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.

Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.

Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.

Quidlibet audendi potestas

“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.

Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.

Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!

În spatele în spatelui scenei

Ce se vede e doar spectacol. Ce contează se întâmplă în culise. Personajele baletează cu grație — sau dimpotrivă — prin lumi și printre decoruri, își aruncă replici, se hârjonesc. În spatele mișcării scenice se ascund temerile și dorințele, planurile și intrigile, alianțele și trădările.

Acolo sunt jocurile.

Acolo e Jocul.

Amantelor mele, dicționarele

Trupul vostru nu m-a interesat niciodată. Frumusețea vă venea mereu din interior. Pe hârtie, pe dischete, pe CD-ROM, online, ca aplicații — mi-ați bucurat din totdeauna gândurile și privirile.

Cu voi m-am teleportat în alte universuri și prin voi am cunoscut alte lumi. Universuri stranii uneori și necunoscute aproape întotdeauna. Lumi în care muzica sună foarte diferit, dar armonia este mereu prezentă.

M-ați îmbrăcat în straie noi. M-ați hrănit când eram flămând. Mi-ați pus un acoperiș deasupra capului. M-ați ținut de mână când îmi era urât de la atâta mirare.

Rămân al vostru veșnic adorat textual.

Jocular jocul ar fi, știi?

Când ai fost ultima dată poznaș cu tine însuți? Nu ironic, nu sarcastic, ci de-a dreptul jucăuș. Fără să-ți pese de ridicol. Fără să te gândești la ce-o să zică gura lumii cea foaie verde lobodă. Fără regrete.

Undeva, cândva, de-a lungul drumului ce vine dinspre copilărie, am uitat să mai fim năstrușnici. Și am învățat, prin dresaj, că gluma-i superficialitate. Că adulții adevărați sunt severi cu ei înșiși. Că trebuie să ne luăm în serios și să fim oameni serioși, ce naiba!

De-aia a și ajuns totul o corvoadă țeapănă și solemnă. Cărțile trebuie să fie “profunde” sau deloc. Pictura trebuie să “transmită” chestii și, recomandat, pe cât mai multe frecvențe. Alergatul trebuie să aibă un obiectiv precis, că nu putem alerga așa, de nebuni sau — Doamne ferește și păzește! — de plăcere.

Mozart era un năstrușnic cu muzica. Picasso, un năzdrăvan nepereche cu forma și culoarea — el și recunoștea, de altfel, că i-au trebuit patru ani să învețe să picteze ca Raffaello, dar toată viața să picteze ca un copil. Caragiale își râdea de tot și de toate, începând cu el însuși. Și poate de aceea cei mai mulți dintre noi nu reușim să creăm nimic care să merite (dar mulțumim din inimă fierbinte Partidului Miliardarilor Duși De Acasă pentru minunatele lor AI-uri cu care noi toți putem să). Ne lipsește duhul acela neastâmpărat care transformă munca în joacă și joaca în artă.

Jocular jocul ar fi, știi? Seriozitatea-i un sinonim sleit la searbăd.

Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Ai prins șpilul?

Dacă pricepi unde bat. Dacă știi ce zic. Dacă mă înțelegi pe undeva.

Nu-mi plac scriitorii-predicatori. Cei care se urcă într-un amvon situat la ultimul etaj al unui zgârie-nori și ne toarnă, de regulă într-un potop de cuvinte, predici imuabile despre lume și viață. Poate de aceea nu i-am gustat niciodată pe clasicii literaturii ruse — cu notabila excepție a lui Cehov.

M-am simțit mereu atras de condeierii care fac cu ochiul cititorilor, care creează complicități cu aceștia, care lasă niște fire în gherghef să și le lege singuri. Scrierile faine sunt ca mobila IKEA sau seturile LEGO (nordicii ăștia!).

Povestea-i șfara cu motocei la capăt, de crapă mâțele jucându-se cu ei.

Fără titlu

Sunt copywriter din vremurile când printul era rege. Iar în print (ziare, reviste, materiale la punctul de vânzare), titlul făcea legea. Guru Ogilvy avea chiar o vorbă despre asta, că titlul înseamnă 80% dintr-o reclamă. Așa că, atunci când îmi câștigam pâinea ca “redactor de texte publicitare”, după ce primeam un brief de creație scriam prima dată titluri. Zeci. Sute, câteodată. Și până nu aveam 2-3 titluri “beton”, nu scriam niciun rând la textul reclamei.

Am rămas din timpurile acelea nu doar cu o slăbiciune deosebită pentru titluri în general, ci mai ales cu ușurința de a scrie titluri din orice poziție, la foc automat.

Fără titlu nu miroase a floare / Fără titlu viața n-are rost.

Hara hachi bu

Locuitorii insulei Okinawa au vorba asta simplă, care spune să te oprești din mâncat când ești 80% sătul. Vorbă care, tradusă în stilul de viață, a făcut din Okinawa locul cu cea mai mare densitate de centenari de pe planetă.

Și, pe undeva, ea îmi aduce aminte de o zicere a lui Hemingway, că e bine să te oprești din scris cât mai ai încă niște cerneală rămasă-n călimară. Pe principiul că dacă scoți azi din fântână ultima picătură de apă, mâine o să găsești doar pietre și nisip.

Să ai grijă de izvor, să te oprești la o oarecare distanță de punctul maxim până la care îți răzbate privirea narativă. Un fel de hara hachi bu pentru scris. Cine poate ști dacă nu cumva aplicând acest principiu, nu ne va paște și pe noi, cei cu “înșir-te cuvinte”, oareșce longevitate creativă?

Vrum-vrum!

Onomatopeele sunt rudele sărace ale limbii române. Deși adeseori ne fac să zâmbim, arareori sunt luate în serios. Fiindcă, vezi bine, onomatopeele nu au greutatea unui verb, unui substantiv sau chiar a unui pronume. Și totuși, fără ele, coloana sonoră a lumii ar fi mai falsă și mai lipsită de ecou.

Deloc întâmplător, copiii învață mai întâi să imite sunete și să denumească prin onomatopee ce-i înconjoară. Câinele e “ham!”, mașina-i “ti-tiii!”, iar telefonul “lai-lai-lai!”. Mare păcat că ne rătăcim de acest vocabular odată ce creștem. Pentru că ne pierdem și ceva din naturalețe. Onomatopeele sunt punțile cele mai simple, fruste și firești dintre noi și univers. Ele nu traduc realitatea în descrieri și explicații, ci o redau.

Ne facem mari, apoi devenim adulți și reușim să complicăm totul. Limbajul ni se transformă într-un lanț de șlepuri încărcate până-n buză cu termeni, cuvinte prețioase, sofisme. Când, uneori, un “offf!” sau un “pfuai!” ar fi suficient.

Așa că, atunci când simți câte un “cranț!” la suflet, să n-ai teamă să-l folosești ca atare. Bling?

Scrie ca și cum știi ce faci

Dacă ai mâncărimea — și trebuie să ai mâncărimea — scărpinatul vine de la sine. Nu contează nimic altceva: nici tehnica, nici intriga, nici gramatica, nici genul literar (sau lipsa acestuia), nici eroul ori antagonistul, nici dialogul, nimic.

Scrie ca și cum stăpânești absolut totul la perfecție. Ca și cum ai ști la milimetru ce trebuie să faci. Ca și cum ai deja două Nobeluri pentru literatură și-l aștepți pe al treilea.

În meseria asta, dacă-ți scarpini locul acela al eului suficient de mult timp, ajungi să mulgi mâncărimea de ambrozie.

Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.

Spații, respirații

Dacă muzica este spațiul dintre note — cum spunea Debussy — atunci, în aceeași notă, povestea este spațiul dintre cuvinte.

Sigur că ceea ce pui în pagină e esențial — măcar și pentru simplul fapt că dacă nu-i în pagină, nu există. Dar cum pui cuvintele acolo este ceea ce face sau desface povestea.

Dimensiunea unei propoziții, distanțele dintre paragrafe, liniștea dintre dialoguri, pauza dintre scenele de acțiune – toate construiesc. Atmosferă, univers, sens.

Poveștile respiră prin spațiu. Adică trăiesc.

Neconflictual vorbind despre conflict

Miezul oricărei povești este un conflict. Între personaje, într-un personaj sau o combinație între cele două. Și unul dintre cele mai fertile conflicte care fecundează poveștile este cel între ce îmi doresc și ce am nevoie.

Conflictul între personaje

Protagonistul și Antagonistul, fiecare cu dorințele și nevoile proprii, în coliziune frontală. Ce vrea unul e incompatibil cu ce are nevoie celălalt. Iar tensiunea nu vine doar din ce fac — ori ce-și fac unul altuia — ci din ce sunt dispuși să sacrifice pentru ce-și doresc. Când dorința unuia devine pericolul celuilalt, conflictul duduie din toți cilindrii.

Conflictul intern

Personajul vrea glorie. Dar are nevoie de iertare. Vrea dreptate. Dar are nevoie de iubire. Conflictul dintre dorință și nevoie e motorul care duce personajul pe aripile zefirului (ori tornadei) poveștii. Dacă personajul nu are în el această luptă între “ce cred eu că-mi doresc” și “de ce am eu cu adevărat nevoie”, e tot atât de viu ca o rocă marțiană.

Și subtextul în poveștile bune este că mai întotdeauna nici personajele nu știu care-i care. Ce-și doresc pare să fie ce au nevoie — și invers. Iar dacă-s norocoase — nu toate personajele sunt — află pe parcurs de ce au nevoie cu adevărat.

Conflictele acestea dintre “ce îmi doresc” și “ce am nevoie” nu cresc ca buruienile — se cultivă. Și în trusa de scule a meșteșugarului există câteva tehnici narative utile.

1. Declarația de intenție

Chiar dacă nu e mereu 100% adevărată sau completă, îți poți pune personajul să spună ritos ce-și dorește. Nu contează dacă cititorul îl crede sau nu, important este să-i inciți curiozitatea. Bineînțeles, curiozitatea nu poate fi stârnită și întreținută în cititor decât de un personaj de care să-i pese — dar acesta-i un cu totul alt subiect.

2. Contrapunctul acțiunii

Fă-ți personajul să acționeze în sensul dorinței. Dar ai grijă ca efectele acțiunii să-i arate că nevoia reală este din alt film. Vrea succes, dar tot ce atinge se transformă în singurătate. Vrea răzbunare, dar cade în abisul vinovăției.

3. Oglinda

Creează o simetrie inversă cu antagonistul, care vrea același lucru, dar pentru un alt motiv. Ori are acea nevoie autentică pe care protagonistul o ignoră — sau de care nu este conștient încă.

4. Masca

Nevoia adevărată a personajului trebuie să rămână o vreme ascunsă. E ceea ce-l face uman. Iar apoi, când masca crapă, bine ar fi să-l doară. Nu din sadism, ci pentru greutate.

5. Imposibila alegere

Momentul de tensiune maximă e întotdeauna o bifurcație. Un drum duce către ce crede personajul că-și dorește. Celălalt, către ce are cu adevărat nevoie. Ambele cer un sacrificiu — diferit în ceea ce privește consecințele, dar nu mai puțin dificil.

În ce punct nimerește la final personajul depinde în întregime de poveste. Poate ajunge mai jos decât punctul de plecare. Ori mai sus. Sau chiar în același punct, dar cu o perspectivă nouă asupra lumii și vieții. Și asta-i valabil nu doar pentru personajele principale, ci mai ales pentru capetele de afiș ale poveștii — antagonistul și protagonistul.

Iar acum, conflictual vorbind: conflictul este cel ce face povestea — nu intriga, nu personajele, nu scriitorul.

Unu și cu unu face mereu tot unu

David Ogilvy, o legendă în copy și headline a publicității, avea o vorbă: “consumatorul nu e un idiot, e nevastă-ta.” În ideea că, dacă vrei să scrii reclame care să aibă rezultate, nu poți trata publicul ca pe o masă de oameni generică și amorfă, gata să înghită fără discernământ orice i se bagă sub nas.

Iar pe ogorul literar e cam la fel — fix aproximativ, cum ar veni. Scrii pentru o anume persoană, în carne și oase, nu pentru o entitate abstractă de genul “cititorii”. Persoana cu pricina poți fi chiar tu, cel ce mânuiește condeiul. Poate fi altcineva, cu care ai anumite afinități culturale sau în care ai deplină încredere (măcar literar vorbind). Poate fi muza ta, dacă scrii pentru cineva arhi extra super important din viața-ți. Și da, “cineva” poate fi chiar persoana cu care împarți rata de la casă și, eventual, hârtia de la Starea Civilă.

Indiferent că ai milioane de cititori sau doar 10, scrii întotdeauna doar pentru unul singur.

Scriitorul are cuvintele. Personajul are cuvântul.

Se tot vorbește prin cercurile literaților despre povești “conduse de intrigă” și povești “conduse de personaje”. De parcă între cele două ar exista o graniță negociată prin tratate bilaterale și recunoscută de ONU, care stabilește fără drept de apel cine are cei mai mulți acri epici.

Eu, unul, am privit întotdeauna cu ochi sceptici dihotomia asta forțată. Pentru că nu există poveste fără conflict și nici conflict fără personaje. Iar intriga nu-i nimic altceva decât desfășurarea conflictului — în pași, în timp, în acțiune și reacțiune.

Dar recunosc că m-a fascinat mereu cum, în timpul scrierii, povestea pare uneori să nu te mai asculte. Momentele când tu, ca scriitor, ai toate cuvintele, dar altcineva are cuvântul. (Și nu zic de jumătatea mai bună care-ți reamintește de vasele nespălate — aceea este o chemare, cel mai adesea).

Personajele sunt cele care țin în mâinile lor fictive hățurile narative ale poveștii. Și da, câteodată dânsele o vor lua complet pe arătură. Dar dacă ești acolo, în caleașcă, prezent și cu sufletul larg deschis, vei observa din timp dacă te îndrepți spre o prăpastie sau, pur și simplu, ai intrat pe un drum nou și nebătut.

Când timpul curge în cuvinte

Pentru un scriitor, timpul narativ este precum boțul de lut de pe roata olarului. Într-o ficțiune, timpul nu este implacabil și nici nu are unități de măsură matematic demonstrate și universal acceptate. Timpul există doar în pagină și doar în mintea cititorului. Motiv pentru care, uneori, timpul poate fi chiar unul dintre personaje.

Cum curge timpul într-o poveste și ce formă va lua această curgere este una din nenumăratele alegeri pe care trebuie să le faci atunci când te-ai așezat la masa de scris. Iar dacă ești pantalonar, câteodată povestea însăși face această alegere. Și nu i te poți împotrivi decât pe barba și pe riscul tău.

Timpul epic se poate mișca alene și drept ca un râu leneș de câmpie. Sau năvalnic, repezit și plin de mendre ca un pârâu de munte. Poate sări săltăreț din clipă în clipă ca o piatră pe luciul apei. Sau se poate scufunda în amintiri ca într-o mlaștină. Totul depinde de cum îl îmbracă în cuvinte condeierul.

Iar pentru cititorul prins în poveste, totul trebuie să pară firesc și natural. Ca și cum totul era inevitabil să se petreacă așa, nu altfel. Și dacă pentru el timpul s-a oprit în loc, înseamnă că scriitorul a învârtit roata așa cum trebuie.