Subcultură luată cu nejustificată ură

Am fost expus la manele încă de dinainte ca acestea să fie botezate astfel. De pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, în Timișoara (și în Banat, în general) căpătase popularitate ceea ce era numit pe atunci “muzică populară sârbească”, un soi de fuziune între pop, folk, ritmuri balcanice și ritmuri orientale ieșită din amestecul de națiuni, religii și tradiții din Iugoslavia acelor ani.

Ca idee despre nivelul de popularitate, în 1984 Lepa Brena, vedeta iugoslavă în mare vogă pe atunci, strânsese vreun sfert din populația Timișoarei la un concert pe cel mai mare stadion din oraș. Și cum în acei ani exista celebra Ócska Piac (“piață de vechituri” în maghiară), cunoscută în toată țara, “muzica populară sârbească” a depășit ușor granițele Banatului.

Nu am idee cum a nimerit genul acesta de muzică să fie îmbrățișat (compozițional și interpretativ) în special de comunitatea romă din România. Cert este că după Eliberarea de sub ocupația comunistă, manelele au ajuns să fie identificate cu această etnie, pe care românul verde o urăște visceral. Și cum, ca neam, ne definește invidia mai mult decât orice, toți suntem la o adică români verzi.

Iar între lăutarii de ieri și maneliștii de azi se întinde o Mare Neagră de prejudecăți.

Lectura-vura (XV)

Am terminat greu Soră lume a Anei Blandiana. O dată, pentru că citesc extrem de rar memorialistică și nu am exercițiul lecturii în acest gen literar. Iar a doua oară, pentru că îi citisem Anei Blandiana un alt volum de memorialistică, Mai-mult-ca-trecutul, excepționalul ei jurnal din ultimul an al ocupației comuniste a României. Același autor, două cărți de non-ficțiune scrise din perspectivă hipersubiectivă — nu-mi amintesc să se mai fi întâmplat asta vreodată.

Iar acum, după ce le-am citit pe ambele, îmi par a fi complementare. Chiar dacă Soră lume este un soi mai aparte de jurnal de călătorii (acestea fiind de fapt un pretext, pentru că în realitate cartea este o “poză de familie” a lumii din ultimele cinci-șase decenii, fotografiată de lentila camerei unui poet român) și chiar dacă povestește despre lucruri petrecute de ambele hotare ale momentului istoric Decembrie 1989. Amândouă cărțile sunt niște documentare în formă narativă despre două universuri care sunt în același timp paralele, dar se și întrepătrund: gulagul românesc aflat în punctul său de implozie și lumea largă — câteodată liberă, uneori doar un alt gulag, dar întotdeauna colorată.

Și cred că asta-i și ce-i iese minunat de bine Anei Blandiana: documentarele ei nu sunt niciodată alb-negru și niciodată mute.

Convingeri fixe, adeziv flexibil

Îmi displac extremele. În colțul albastru, oamenii fără filtre și fără opinii, care se îndoaie după cum bate vântul și agață între sinapse orice idee nimerește pe direcția lor. În colțul roșu, oamenii căsătoriți cu propriile lor idei și convingeri, până ce moartea îi va despărți.

Dincolo de material pentru studiu (literar vorbind), nici unii, nici alții nu sunt câtuși de puțin interesanți. Oamenii cu adevărat interesanți sunt cei care-ți pot povesti despre convingerile pe care le-au avut și pe care le-au abandonat pe motive de informații noi sau de evidențe că erau greșite.

Învățații nu sunt cei ce îi pot învăța pe alții, ci aceia care pot învăța despre ei înșiși.

Grânduri (Șpalt 1)

***

Ceva ce nu are nume — îi lipsește cuvântul sau cuvintele de botez — nu există.

***

În fiecare moment în care este treaz, omul își trăiește viața la proba cu măciuci din gimnastica ritmică. Atâta doar că nu folosește o pereche, ci trei măciuci, care se numesc Context, Corelații, Consecințe. Omul inteligent nu are nicio problemă să jongleze cu toate trei deodată. Prostul e în stare doar cu două dintre ele. Idiotul cu una singură. Iar restul reprezintă cazurile clinice.

***

De ce am pus acum niște mii de ani semnul egal între “învățare” și “școală” este foarte limpede. Deloc clar este de ce încă o facem și astăzi.

***

Străinii, aurul și suveranilenii

La ceasurile amurgului de an, merită să ne îndreptăm pios gândurile spre cei mai patrioți dintre patrioții patriotismului patriotic românesc.

Dacă n-ar sta cei mai români dintre românii românești ai României cu ochii cât cepele pe mersul treburilor, străinul cel hulpav ar hali și cel din urmă grămuleț de aur rămas prin subsolurile scumpei noastre țărișoare.

De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.

Că adică ce, n-avem și noi hulpavii noștri, care simt românește până li se umezește?

Când toată lumea țipă, câștigă cine

Vorbește în șoaptă. Și nu cine țipă mai tare. Fiindcă într-o mare de decibeli, numerele tind să se omogenizeze în jurul unui nivel mediu.

E ca într-un râu, unde pietrele sunt acoperite de apă și mâl — mai puțin pietroiul al cărui creștet despică liniștit curentul.

X și 0

Uite ceva ce, în mintea mea, n-are nicio logică. De ce X și 0 și nu X și Y? Sau 1 și 0? Ori ○ (cerc) și □ (pătrat)? Nu de alta, dar semantic vorbind, X și 0 sunt practic frate și soră.

Și parcă incestul e mult mai frecvent în jocurile de societate decât războaiele dintre frați și surori.

Carambolul din Decembrie 1989

În perioada 16–22 decembrie, gândul îmi zboară fără greș la anul de grație 1989 și cele 7 zile care au schimbat destinul României — și la bun înțeles că și al meu. Împlinisem 17 ani, mergeam cătinel spre 18 și niciodată până în acea miraculos de caldă săptămână de decembrie nu-mi imaginasem că se poate spune cu voce tare, într-un spațiu public, “Libertate!” și “Jos comunismul!”. Sau că aceste cuvinte pot fi strigate din zeci de mii de piepturi — cu nădejde, cu obidă, cu înverșunare.

Dar atunci, în decembrie 1989, nu a fost o revoluție. A fost un carambol.

Adevărat, ne-am eliberat de sub ocupația comunistă a țării (începută în 1945 cu armatele sovietice și continuată apoi de românii roșii și verzi), printr-o revoltă populară plătită cu sânge. Însă revolta oamenilor ajunși cu cuțitul la os s-a ciocnit de dorința unora dintre ocupanți de a păstra regimul de ocupație, dar “cu față umană”, cu neostoita sete de putere a eșaloanelor de la vârful forțelor de represiune ale ocupantului și cu fracțiuni militare rămase fidele Armatei Roșii și Kremlinului.

Iar apele nu au fost niciodată limpezite și efectele acelui carambol reverberează până în zilele noastre.

Primul oraș liber din România aflată sub ocupație comunistă

Timișoara.

36 de ani astăzi.

Recunoștință eternă celor care au plătit cu sânge libertatea zilelor noastre.

Metaforism metapsihic

Ferestrele de oportunitate se deschid de la sine, n-au nevoie de o mână binevoitoare. În schimb, ușile trebuie deschise de cineva din interior, fiindcă broasca-i recalcitrantă nevoie mare.

E al naibii de greu să fii Arhitect.

Mai tare decât pasta de mici

Întotdeauna m-au distrat oamenii care se iau (prea) în serios. Nu știu exact ce încearcă ei să compenseze — și evident că sunt lucruri diferite de la caz la caz — dar respectivul resort psihologic are mai mereu rezultate de-a dreptul hilare.

Datul de importanță pe modul autoerotic, explicând oricui are urechi de auzit ce mari fapte de vitejie, inteligență, bunătate ș.a.m.d. ai comis, îmi pare mai comic decât o serie de gaguri din perioada filmelor mute.

Dar acum cu toată serios-zitatea: să ridici atâta valoare deasupra capului, la stilul smuls, nu-i de colea.

Zece capete zevzece

Puse laolaltă, la o primă și superficială privire, nu-s ceva care să copleșească. Dar dacă respectivele căpățâni aparțin membrilor guvernului unei țări cu influență pe mapamond, povestea-i foarte diferită.

Asemenea linguriței de rahat pusă într-un poloboc de vin, zece capete zevzece, în contextul potrivit, pot transforma o întreagă lume într-o diaree. Numerele mici nu sunt intrinsec irelevante în marea schemă a lucrurilor și n-ar trebui niciodată ignorate.

Marile Incendii din istorie au pornit întotdeauna de la focurile mici și răzlețe.

De la ciobani la Chobani

Câtă vreme baciul ungurean și cu cel vrâncean se sfătuiau cum să-i ia glanda mioriticului moldovean, că-i mai ortoman, lumea nu bătea pasul pe loc. Așa se face că un baci din Kurdistan a creat acum două decenii Chobani, iaurtul ajuns astăzi numărul 1 în America. Firește, nu că am avea noi exclusivitate pe cuvântul “cioban” (de origine persană, de altfel) ori că ne-am pricepe în mod deosebit la producția de iaurt (precum frații noștri de gintă slavă, bulgarii).

Voiam doar să notez, din goana berbecului, că Miorița o fi ea bucălaie, dar în primul și în primul rând e o laie.

Țeapă de teapă

Subiectul fierbinte al zilelor friguroase din acest decembrie este sistemul de justiție din mica și vioaia noastră țărișoară. Sau, și mai bine spus, folosind perfect adecvata formulă a lupului îmbrăcat în piele de oaie, sistemul de injustiție din România. Care, în mod faptic, este deja de mulți ani o cumetrie între politicieni și magistrați — primii bucurându-se de impunitate, iar cei din urmă de privilegii fără limită și fără număr.

Toată distracția fiind, bineînțeles, plătită de vreo 5 milioane de cetățeni din mediul privat și de vreo 200.000 de companii care au profit din activitate (sigur că și cetățenii din sistemul public sunt plătitori de taxe și impozite, dar aceștia își plătesc dările cu banii care vin la bugetul de stat din mediul privat).

Și e simpatică foc această recentă inflamare. În țara unde umblă vorba din străbuni că “la noi mori cu dreptatea în mână”.

Anamneza, pareidolia gândurilor

Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi. Orice priveam într-un anume fel — nori, crengi, urme în pământ, fire de iarbă — putea să ia chip, să capete înfățișarea a ceva.

Eoni mai târziu am aflat că și în privința ideilor există un soi de pareidolie. Platon îi spunea anamneză — omul nu învață cu adevărat lucrurile mari și importante, ci doar și le reamintește.

Pareidolia creează, anamneza recunoaște. Și una-i să vezi un moș cu barbă albă pe cer și alta-i să vezi o lege a fizicii în mărul care cade din copac.

Trepte și ziduri

Faci trepte ca să unești diferențe de nivel. Ridici ziduri ca să păstrezi ceva înăuntru și să ții altceva afară.

Arhitectura nu-i ceva abstract — este viața însăși, încapsulată în funcție și formă.

N-ai să-mi dai un AI până la salariu?

A ajuns să mă plictisească de moarte toată această zarvă cu cea mai șmecheră invenție a omenirii de la descoperirea cașcavalului încoace. Ai, n-ai treabă, hop și niște AI care să se înfigă în conversație. De la o banală pereche de șosete și până la nu știu ce utilaj complex de frecat industrial menta, totul trebuie să aibă acum incorporat Algoritmii Inevitabili.

Până într-atât încât mă aștept ca dintr-o clipă în alta să răsune de undeva replica din titlu.

Ultima oară pe luna asta

Astăzi se împlinesc 53 de ani de la cea din urmă aselenizare a omului. Aveam 82 de zile pe pământ atunci.

Și nu pot decât să sper că nu voi avea 82 de ani când omul va pune iarăși piciorul pe un alt corp ceresc.

Peisaje urbane

Munții Carpați, văzuți cu ochiul liber de la unul dintre etajele ultime ale turnurilor de birouri din nordul Bucureștilor, în zilele senine și cu poluare minimă.

Cerul, în amurgul vinețiu al iernii, care se dă câteodată peste cap ca Zmeul și se transformă într-o pseudo-auroră boreală.

Orașul, la orele de vârf, arătând precum un organism deschis pe masa legistului, cu artere pe jumătate roșii și pe jumătate albe, pulsând de nervi și nerăbdare.

Hoții de atenție

Nu cred că trebuie să-i arate cineva cu degetul, îi cunoaștem cu toții. Și, cum se dovedește că atenția este de fapt noul petrol din acest secol și nu datele, furtul de atenție ar putea fi lejer declarat cea mai gravă formă de hoție care există. Furt calificat la puterea 21, cum ar veni.

Și-atunci, nu putem să nu ne întrebăm unde este poliția de atenție, unde sunt criminaliștii și unde sunt procurorii specializați în genul acesta de infracțiuni contra umanității.

Fiindcă pe noi înșine, bipezi plăpânzi și fără voință, clar nu ne putem baza — ne uităm o dată cât e ceasul, iar a doua oară ne trezim că au trecut 10 ani.