Că hâr, că măr

Apple a bifat zilele trecute 50 de rotații ale Soarelui în jurul sediului lor din Cupertino. Pentru aproximativ jumătate din acest timp, de pe la începutul anilor 2000, am tot avut produse de-ale lor. iPod chiar în toate variantele pe care le-au scos de-a lungul anilor, de la cel original cu rotiță și ecran monocrom până la ultimul iPod Touch — bașca iPod Hi-Fi, iBook, iMac, MacBook, MacMini, AirPort, iPhone, iPad, AppleTV, Apple Watch, Airpods.

Însă Apple era pe radarul meu încă din anii ‘90, când orice agenție care se respecta avea Macintosh la creație. Dar mi-au intrat cu adevărat pe sub piele cu Think Different, probabil cea mai bună campanie de marketing din istorie. Iar după 16 ani de la lansare, continui să cred că iPhone 4 rămâne cel mai mișto telefon care a existat vreodată.

Că ne place sau nu, influența Apple în ultima jumătate de secol este enormă. Nu știu dacă Apple a făcut lumea mai bună, dar cu siguranță a făcut-o un pic mai frumoasă.

“Repetă după mine”

Mă amuză ori de câte ori aud vorba asta, indiferent de tonul cu care este ea spusă. Fiindcă îmi imaginez lucruri. Cineva care repetă în spatele unor mine de grafit. Dincolo de un câmp minat. Așteptând să-i vină rândul după un mănunchi de mine de 0,5.

Despre mine, nici nu mai zic.

Altă lume, altă țară

Când mă uit în urmă, îmi dau seama că generația mea a fost una norocoasă. A făcut școala într-o altă lume — un lagăr concentraționar cât o țară, aflată sub ocupație comunistă. Iar mai apoi și-a făcut studiile superioare sau a intrat în câmpul muncii într-o altă țară — și nu-i vorba doar de cei care au emigrat imediat după Eliberare, ci inclusiv de cei rămași. România anilor ‘90 este o țară străină față de România de astăzi.

Norocul și-l face omul cu mâna lui, dar uite că uneori ți-l mai face și istoria.

Ora de varză

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine a ajuns să mă agaseze ideea cu dansul ceasurilor înainte și înapoi cu câte un pas. Pot înțelege că au fost timpuri când oamenii erau mult mai legați de natură și când electrificarea lumii era abia pe la începuturi. Dar a trecut totuși cel puțin un secol de atunci.

Tradițiile și obiceiurile nu sunt bune pentru simplul fapt că vin din vechime. Sunt bune când relevanța lor este indiferentă la marșul timpului pe strada noastră cu sens unic.

Perpetuu pendulează pendulul

Ce a fost va mai fi.

Ce este nu va mai fi.

Ce nu este va fi.

Ce nu este și va fi nu va mai fi.

Ce a fost va mai fi.

O mătură, omăt, ură

A nins mult peste foștii Codrii ai Vlăsiei. Cred că sunt cel puțin 15 ani de când n-au mai fost zăpezi atât de mari în colțul acesta al Grădinii Maicii Domnului. Iar oamenii și-au cam pierdut obișnuința iernilor grele. Cele calde și uscate au devenit de mulți ani regula. Treacă-meargă un pic de fulguială, de scuturat în doi timpi și trei mișcări cu o măturică de pe parbriz. Dar dat cu orele la zăpadă, cu lopata? Nu, nu și iarăși nu.

Nu-i de mirare, așadar, că au ajuns să blesteme bestia de pufoșenie albă până și cei care se topesc după zăpadă. Dar aia de pe pârtie, nu asta care stă ca proasta grămadă pe străzile patriei, de n-avem noi unde să ne mai lăsăm mașinile pe avarie.

Un’ ni sunt mustețile de altădat’?

Orice bărbat serios avea pe vremuri una. Ce să mai zic de marii noștri condeieri — are notorietate aproape exclusivă fotografia de pe vremea când Mișul Național încă nu schimbase prefixul în 2; ca adult însă, Eminescu a fost toată viața purtător de mustață.

Nenea Iancu. Mustăciosul ăla nașpet de Săndel Macedonski. Neluțu Creangă, răspopitul. Kogălniceanu, Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuță. Ion Barbu. Tudor Arghezi. Nicolae Labiș, care n-a avut norocul să-i crească de-a binelea tuleiele din mustăcioară.

Cred că sunt cel puțin 30 de ani de când mustața a ieșit din uz. Iar azi, când mai zăresc câte una circulând prin lume, mă simt ca pe vremea copilăriei petrecute sub ocupația comunistă, când vedeam pe stradă o mașină care nu era Dacia.

MVP

În funcție de cine este întrebat, răspunsul la întrebarea despre semnificația acestor inițiale poate varia destul de mult. Dar pentru mine ele înseamnă “Micile Victorii Personale”.

Ți-e lene de n-ai mișca nici măcar o sprânceană și totuși ieși să plimbi pisica. Te simți fără pic de energie, dar tot îți faci programul de ridicat greutăți. N-ai chef decât să-ți mai sinucizi niște neuroni pe TikTok sau cu serialul ăla de-l știi pe de rost, însă tot te așezi la bancul de lucru să mai împingi un pic pe direcția înainte proiectul la care prestezi.

N-or fi MVP-urile material pentru cânturi și legende, dar sunt cu siguranță semne.

Pomul lăudat și poamele impaludate

Cred că nimeni n-ar putea să conteste că Humanitas și Polirom sunt cele mai prestigioase edituri din România. Calitatea catalogului pe care au reușit să și-l construiască în deceniile de după Eliberare vorbește de la sine. La fel, calitatea producției editoriale — deși aici sunt vizibile eforturile mai cu seamă în ultimii 15-20 ani. Personal prefer cartea electronică, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia o carte fizică (de la copertă și tipografie până la hârtie, tipar și finisaj).

Și de aici, mirările. Cărți apărute cu ortografia de dinainte de 1993 (nu-s deloc fanul lui “â” sau “suntem”, dar regulile sunt reguli și când nu ne plac). Fișiere PDF propuse la vânzare pe post de ebooks. Coperți cu titluri în care apar literele “ș” sau “ț” cu sedilă.

De ce n-ai ține cu dinții de un blazon pe care l-ai construit cu atâta trudă și efort? Detaliile mărunte sunt precum urmele lăsate de cari în picioarele de lemn ale unei mese.

Primul oraș liber din România aflată sub ocupație comunistă

Timișoara.

36 de ani astăzi.

Recunoștință eternă celor care au plătit cu sânge libertatea zilelor noastre.

Anamneza, pareidolia gândurilor

Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi. Orice priveam într-un anume fel — nori, crengi, urme în pământ, fire de iarbă — putea să ia chip, să capete înfățișarea a ceva.

Eoni mai târziu am aflat că și în privința ideilor există un soi de pareidolie. Platon îi spunea anamneză — omul nu învață cu adevărat lucrurile mari și importante, ci doar și le reamintește.

Pareidolia creează, anamneza recunoaște. Și una-i să vezi un moș cu barbă albă pe cer și alta-i să vezi o lege a fizicii în mărul care cade din copac.

Farfurii zburătoare

Cine a fost vreodată la un chef cu greci, le-a văzut în acțiune. Deși nu-i clar care-i originea obiceiului, frenezia cu care zburdă farfuriile spre starea de cioburi este fascinantă. Mai ales dacă le lași să se spargă de o suprafață dură, de genul gresiei.

Și-mi amintește de faptul că, în vremurile când încă nu descoperisem binefacerile fierului din mână, aruncatul spre tavan de farfurii și sunetul sec la pulverizarea lor de gresia din bucătărie erau arme letale de luptă împotriva stresului.

Relaxare, luată cu puțină sare.

Altă dată, altădată

Nu-mi place de nicio culoare împreunarea aceasta lexicală. Nici când semnifică “altă ocazie / împrejurare / zi”, nici când înseamnă “odinioară / odată / cândva”. Relativizează totul. Și totul devine o nebuloasă atunci când apar dânsele pe firmament.

Între un viitor incert și un trecut incongruent, prefer să arunc ancora într-un prezent imberb.

Neschimbatele minuni nestemate

Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ. Indiferent câți tirani au umplut de sânge nevinovat câmpiile și văile și apele. Indiferent câte speranțe s-au înălțat spre cer și au ars, prea aproape de soare fiind.

Pala de vânt ce răsfiră covorul ruginiu așternut toamna la picioarele copacilor. Clinchetul cristalin al unui pârâiaș pornit impetuos să se dea de-a dura pe o coamă de munte. Scânteierea șăgalnică a creștetului valurilor în bătaia soarelui care cască somnoros.

Nestematele minuni neschimbate, din negura începuturilor până în vălvătaia sfârșiturilor.

Fake fachiu

În ciuda propen(pa)siunii pentru ficțiune, îmi plac lucrurile reale. Autentice. Fără pretenții de a părea ceea ce nu sunt.

Îmi plac oamenii care nu joacă roluri, deși cunosc piesa pe dinafară. Cei care tac când nu au nimic de spus și râd când ceva-i de râs. Cei ce-și trăiesc viața fără lăutari care să le cânte-n strună, fără script și fără machiaj.

Îmi plac momentele care nu se repetă și nici nu se pot povesti. O rază de lumină strecurată prin frunzișul de toamnă. O clipă de liniște între două gălăgii. O respirație în sincron cu a ta.

Adevărul nu se filmează cu stabilizator de imagine. Nu are filtru, unghi bun sau lumină potrivită. Doar este. Simplu, viu, frust.

Și, din când în când, îți reamintește că tot ce-i real nu are nevoie de mască.

*fachiu: maramă purtată de bunicile din Banat (de unde vine și cuvântul), menită să acopere, nu să ascundă.

Elogiu naivității

Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.

Și apoi cresc.

Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.

Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.

Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.

Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?

Aici și acum

Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent. Fac parte din tagma celor pentru care meditația nu funcționează — și martor mi-e Buddha că am încercat și am insistat repetat. N-am putut să-mi dresez neuronii sau să-mi pieptăn sinapsele și pace!

Dar în momentele când ești cu fierul în mână, orice altceva dispare. Rămâi doar tu, fierul și gravitația. Și nu mai e loc de nimic în clipă în afară de ACUM!

Ratatu-i …

... o traumă existențială?

... o tâmpenie colosală?

Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).

Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.

Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.

Ratatu-i băgare în zeamă.

Lucrul manual

Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri. Poate de unde am avut întotdeauna două mâini stângi când era vorba să fac ceva cu cei zece cârnâciori. Îmi aduc aminte de un bătrân ceasornicar din Timișoara, care avea o gheretă la parterul vechiului magazin Modern din Piața Operei — trebuia să fiu smuls de acolo ca să mă dau dus.

Astăzi la fel, aș putea să stau să mă uit cu orele la un zidar ori la un lutier, la un tâmplar ori la un pietrar. Dar azi, mai mult decât ieri, îmi pare că oamenii aceștia, care știu să-și folosească mâinile, sunt și mai de admirat. În lumea lui unu și zero, unde minciunile sunt “alternative facts”, adevărurile sunt “fake news” și ceea ce vedem ori auzim au fost generate algoritmic.

Bine, în ceea ce mă privește, tot lucrul textual rămâne baza.

Rugăciune

Ferește-mă, Doamne, de oamenii care au răspunsuri.

Și scoate-mi în cale oamenii care au întrebări.