‘AI de mine, cine v-a lucrat aici?

Este posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, unele meserii creative să intre în zodia artizanatului. Astfel încât o fotografie făcută manual, un cântec compus și înregistrat prin metode de secol XX, o carte scrisă de un om în carne și oase (în variantă organică, fără îmbunătățiri) vor ajunge să aibă prețuri premium. Cum sunt de pildă astăzi costumele croite pe măsură sau pantofii lucrați manual.

Desigur, sub rezerva că omenirea va mai fi capabilă să consume conținut în acel viitor nu foarte îndepărtat.

Opusul unei idei proaste poate fi tot o idee proastă

Ai observat și tu, nu mă îndoiesc, epidemia de folosire a telefonului mobil în spațiul public cu sunetul bubuind din difuzoare. Fie că sunt convorbiri telefonice la care devenim cu toții participanți involuntari, vreun hit muzical, mema aia de face valuri pe interneții planetari, ultimele libații închinate nobilului spirit uman de pe TikTok ori chiar vreun film — sunetele digitale au devenit parte obișnuită din peisajul cotidian.

Și am stat să mă gândesc, pentru că în același timp și în același spațiu public tot mai mulți oameni poartă căști (multe cu anulare de zgomot, sunt convins): dar dacă fenomenul sunetului din difuzoare este un efect tocmai al purtatului de căști? În ideea că dacă n-ai căști, înseamnă că nici nu te deranjează ce se aude în jurul tău.

Genul de situație de fapt unde nu e clar dacă vorbim de efectul unei cauze sau de cauza unui efect.

Și dacă ramuri bat în geam?

Un termen recent care a început să fie folosit apropo de crearea de conținut este AI slop. O sintagmă peiorativă (“lături AI”) ce desemnează conținutul dubios al “AI”-urilor generative care a început să inunde în special mediul online: text, imagine, audio, video. Și despre cum această grafomanie (stricto sensu, dar și lato sensu) la puterea infinit ne va îngropa sub tone de conținut.

Dar poate că temerea legată de AI slop este nejustificată. Nejustificată în sensul că este greșit orientată. Dacă problema în mod real a anilor care urmează va fi că oamenii vor consuma tot mai puțin conținut, de orice fel?

Și nu pentru că acesta va fi copleșitor de mult cantitativ, ci pentru că următorul pas pe scara evoluției umane este stadiul de primată.

E ca minte să nu am.

Când mai puțin înseamnă mai mult

Sunt adeptul minimalismului. Și în viața civilă și în cea literară. Îmi displac visceral aglomerările — de oameni, de cuvinte, de lucruri. Nu pricep în ruptul capului cultura lui “a avea” — nu e nimic mai facil și totodată nimic mai mâncător de suflet decât să ții scorul în viață în acest fel.

Iar inflația de produse, de mărci, de orice (a spus cineva “grafomanie”?) nu e doar cealaltă față a monezii numită libertate. Este și o dovadă că, în lumea de astăzi, copierea și imitarea s-au banalizat până într-atât încât funcționează pe pilot automat.

Întotdeauna. Întotdeauna mai puțin înseamnă mai mult. Și întotdeauna mai puținul o să valoreze mai mult.

Cine nu-i de-a gata, nu-i luat cu lopata

Prea multe lucruri se iau astăzi ca fiind de la sine înțelese. Normale. Cuvenite. Ca niște daturi care “se întâmplă” și ne vin de-a gata.

Apeluri video gratuite în orice colț al lumii. Vizitarea aproape oricărui loc de pe pământ din fața ecranului. Posibilitatea de a călători oriunde te lasă buzunarul și nu te paște dinozaurul. Trimiterea banilor instantaneu (și gratis!) peste mări și țări. Toată cunoașterea lumii, de la începuturi și până astăzi, accesibilă printr-un super computer care îți încape în palmă. Biblioteci nesfârșite de cărți minunate, pe care nu le-ai putea citi nici în 1.000 de vieți, la 2-3 clicuri distanță.

Și prea ușor se uită că multe dintre ele, acum nici 30 de ani, păreau science-fiction. Și că toate, fără excepție, au fost create în lumea liberă și democratică. Și că tu, și eu, și noi toți avem parte de ele — pe lângă multe, multe altele — doar din motivul că această lume liberă și democratică există. Încă.

Viața ca o paradă

Toată trăirea noastră, indiferent de numărul anilor care ne-a fost scris în praful de stele fiecăruia dintre noi, nu durează nici măcar cât o bătaie din aripi de colibri. La adevărata scală a lucrurilor, suntem cu toții niște efemeride.

Și-atunci, de ce ai alege să-ți trăiești fărâma asta infimă de timp pentru a trece drept în loc de a fi?

Spune-mi cum urăști un om ca să-ți arăt cum ești urât ca om

Sunt perplex că oamenii care urăsc alți oameni nu înțeleg modul în care funcționează o oglindă. Că nu-i deloc teoria categoriilor la mijloc, ci aritmetică de tipul 1+1=2.

Când urăști oameni pentru că sunt din altă parte a lumii, au altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri — de fapt nu faci decât să-ți reflectezi ura asupra propriului sine. Fiindcă, la rândul tău, ești din altă parte a lumii, ai altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri față de altcineva.

Ca să nu zic nimic despre cum ura pe care o verși în afară nu e decât frica din lăuntrul tău.

Nu fi ca T.

Idee de personaj vag ce poartă o simplă inițială în locul unui nume: T. Sună a Kafka, dar nu este.

T. nu spune niciodată ce vrea, dar e mereu prezent. Nu se bagă, dar nici nu dispare. Nu e aici, dar nici dincolo. Te lasă să speri pe barba ta, fără să-ți promită nimic. Semnalizează, dar nu intră în depășire. E niciniciul perfect: nici așa, nici altfel.

Oamenii pot înțelege un “da”. Pot accepta un “nu”. Dar nu pot gestiona ambiguitatea perpetuă. Cronicul “las’ că mai vedem noi”. Când nu spui lucrurilor pe nume, devii o absență cu chip. Un țiuit în urechi care încurcă, irită, devorează. Înnebunește.

Îmi pare că lumea s-a umplut de T.-ii în vremurile acestea.

And don’t even start me on T.rump.

Închiriez ușă de biserică. Tarife avantajoase.

În ultimii aproximativ 20 de ani, o dată cu explozia rețelelor sociale și a telefoanelor inteligente, viețile majorității oamenilor au ajuns un soi de vitrine — fără de sfârșit și fără de sens.

Este atâta fățărnicie în lumea de azi și atât de mult trai pe vătrai de ochii lumii, încât închirierea ușilor de biserică ar trebui să fie o afacere chiar mai bănoasă decât plăcile video Nvidia.

Hei, a spus cineva “invidia”?

Prezumția de prostie

Și chiar dacă AI-ul ar fi mai mult decât un sofisticat algoritm de calculare a probabilităților. Și chiar dacă AI-ul n-ar fi un jaf grosolan al proprietății intelectuale — nu doar cea aflată încă sub cheia creatorilor ori deținătorilor legitimi, ci inclusiv aceea din patrimoniul cultural al umanității. Și chiar dacă AI-ul ar fi în mod real un salt înainte în exprimarea creativității artistice a omului (pe ideea de remixare a conținutului deja creat).

Ei bine, care este asumpția? Că un neofit ar putea să distingă o bucată de gunoi de o pepită de aur? Că o maimuță ar fi capabilă să scrie un set de instrucțiuni care să aibă ca rezultat un nou “Don Quijote” (cu tot respectul pentru talentul maimuțelor)? Că un oarecare fără tenacitatea și curajul de a-și urma chemarea, indiferent de corul de orăcăieli asurzitoare de pe margine, va avea resursele interioare necesare să “creeze” cu un algoritm?

Cum zice o vorbă din bătrâni ușor coprofagi, “nu poți face din căcat, bici, care să mai și pocnească”.

De la târnăcopul lui Stahanov la drujba lui Musk

Am fost întotdeauna de părere că istoria are un straniu simț al umorului.

90 de ani după ce minerul Aleksei Stahanov pornea cu târnăcopul în Uniunea Sovietică mișcarea “țării, cât mai mult orice” (cărbune, în cazul său, dar stahanovismul a cuprins ulterior toate ramurile “economiei” sovietice), miliardarul Elon Musk a pornit cu drujba în Uniunea Statelor Americane mișcarea “țării, cât mai puțin orice”. De la ciopârțirea ori extirparea de fonduri pentru prevenirea SIDA sau combaterea sărăciei în lume, la amputarea de agenții federale dedicate educației, mediului ori sănătății publice. Cât mai puțin orice — bineînțeles, cu excepția notabilă a tâmpeniei crase.

Ambele personaje, niște titanici chirurgi sociali, uniți printr-un ironic arc peste timp.

Limba noastră-i c-o omoară

Faptul că de niște decenii deja limba scrisă și vorbită în spațiul carpato-danubiano-mamaiotic se află într-un proces de continuă degradare este o realitate mai cunoscută chiar și decât tabloul “Car cu boi”. Și nu vreau să mă aplec asupra acesteia, ca să nu mi se aplece.

Însă o specie anume de mutilare lingvistică mă enervează cu asupra de măsură. Irefutabila, iremediabila și irepresibila putoare a românului de a scrie — chiar și așa, prost, agramat și cu un vocabular de doi bani cum o face în mod uzual — fără diacritice. Deși de cel puțin un deceniu posmagii sunt pe deplin muieți — toate telefoanele și calculatoarele au integrate dicționare de limba română, tastaturi cu diacritice, capacități de inserție predictivă a cuvintelor ori corectare automată a textului.

Sigur că, în înțelepciunea sa milenară, românul care altminteri își iubește glia, țărișoara și limba de-l seacă la lingurică, și-a zis că de ce să fie bine, când poate să fie foarte bine prost?

Respectă-mă! Respectă, mă!

“Nu a arătat respect” — umblă vorba brambura în zilele noastre. Care poate fi auzită în cele mai variate și neașteptate contexte.

De parcă respectul ar fi un cartonaș, ca la fotbal. Pe care să-l scoți la moment din poznar ca să semnalizezi ceva, cuiva.

Respectul nu e ceva ce un om arată. Respectul este ceva ce un om câștigă greu și pierde instantaneu.

Serios?

Cred că în viață trebuie să tratezi cu seriozitate doar două lucruri: busola morală și ceea ce iese din mâinile tale. În prima categorie intră principiile după care îți trăiești viața, iar în a doua modul în care îți tratezi profesia și, dacă cele două nu se suprapun, meșteșugul.

Dacă ai aceste două stânci ca puncte solide de sprijin, cu orice altceva te poți juca după pofta inimii. Indiferent ce-ar zice gura lumii.

Fiindcă restul e doar fum.

Diligențe pentru drumuri fără capăt

Pentru noi, ceștia, care avem drept motiv peren al folclorului rural continuitatea pârjolirii holdelor și otrăvirii fântânilor, au ba trăinicia planurilor pe termen lung, mizele sunt prin definiție cu fitilul scurt. Chiar și în anul de grație 2025 ne vine greu să ne facem planuri pentru următoarele 100 de minute, darămite pentru următorii 100 de ani. Că dacă ne calcă iar Hoarda de Aur?

Norocul nostru este că ne ține laolaltă limba, fiindcă altfel, la cum știm să jucăm partidele de șah, ne risipeam încă din negurile timpurilor. Și gura de rai găvărea astăzi în bulgară.

Să lași timp lucrurilor. Să ai răbdare - cu tine și cu meșteșugul. Să-ți vezi de treabă în loc să asculți de gura lumii. Să stai cu ochii pe linia de finiș - și să știi că nu există.

De ce plâng chitarele?

O întrebare ce face în curând un sfert de secol, rămasă fără răspuns în ceea ce mă privește. Zdrăngănesc la chitară de aproape patruzeci de ani — fără nicio performanță, de niciun fel. De fapt, până acum niște ani — când am descoperit că YouTube nu mai este groapa de gunoi video a omenirii pe care o țineam minte din jurul anilor 2010, ci are tone și tone de conținut de primă mână — nu prea știam niciun cântec cap-coadă. Dar ce jam sessions cu mine însumi trăgeam!

Chestie care mă aduce la întrebarea din titlu. Fiindcă de când am pus mâna pe chitară întâiași dată pentru prima oară, a fost întotdeauna și fără excepție distracție maximă.

E o vorbă veche din publicitate — “Advertising is the most fun you can have with your clothes on”, atribuită tipului care a inspirat serialul “Mad Men”. Din proprie experiență, doar parțial adevărată. Dar că “Playing guitar is the most fun you can have with your clothes on” — asta pot garanta 101%. Deși în privința aceasta, hainele sunt absolut opționale.

Pic cu pic se face m...are

Cel puțin de la Esop încoace, omenirea știe că-i mai bine să fii o țestoasă decât un iepure. Dar în cei vreo 2500 de ani trecuți de atunci, n-a fost an în care să nu apară un iepure mai sexi, mai atrăgător și mai cu vino-ncoa’. Și care să nu înflăcăreze imaginația colectivă pentru a o deturna de la simplul — dar atât de complicatul — adevăr că cine merge încet, merge sigur, și cine merge sigur, ajunge departe.

“A 8-a minune a lumii”, cum zicea (apocrif) Albert Einstein, efectul cumulativ al picăturilor constante reprezintă o adevărată forță a naturii. Când trag uneori cu ochiul la cât am scris din momentul în care am hotărât să o fac zi de zi, rămân la propriu cu gura căscată.

PS: Există desigur și o carte — neinspirat tradusă în română cu titlul “Efectul compus” — relativ celebră despre efectul cumulativ în viață.

Ideile sunt gratis

Și întotdeauna vor fi așa. Pentru că o idee doar enunțată, fără să ia o formă concretă în lumea reală, nu valorează nimic. Unde “formă concretă” înseamnă materializarea ideii în sine, nu fixarea ei într-un ideiar fizic ori virtual.

Iar analogia cea mai bună este cu gândurile. Cât valorează un gând care traversează mintea cuiva? Exact.

“De milioane” ori “de pușcărie” nu este niciodată ideea sau gândul. Ci înfăptuirea. Întruparea. Înzidirea.

Dar care-i povestea?

Face valuri zilele acestea cartea unei foste angajate Meta din anii 2011-2017 (Facebook pe atunci) despre cultura clădită în respectiva organizație de Mark Zuckerberg, copilul teribil al lumii tech. Iar Meta, în lunga tradiție pomPRistică a celui prins cu pantalonii-n vine, a pus artileria grea în funcțiune ca să îngroape cartea și, eventual, autoarea.

Consum relativ multă non-ficțiune și tind să citesc în general cu mult mai multe lucruri decât cele care au tangență directă cu munca din domeniul care-mi plătește facturile și rata la casă (marketing și comunicare). Nu cărți de dezvoltare personală (nu le-am înțeles niciodată popularitatea), dar cărți pe subiecte variate, de la psihologie și economie comportamentală până la nutriție și astrofizică. Însă chiar și cărțile de non-ficțiune tehnice — să le spunem așa — au nevoie de o poveste bună. Ca mijloc prin care autorul să-și poată transmite ideea centrală. Fiindcă mintea umană nu procesează idei brute — are nevoie de povești ca să înțeleagă realitatea.

Iar povestea, în esență, este ceea ce i se întâmplă unui personaj despre care ne pasă ori am fost făcuți să ne pese. În ficțiune, personajul respectiv este în vasta majoritate a cazurilor un om (cu unele excepții notabile — vezi Kafka). În non-ficțiune, personajul cu pricina este ideea sau tema cărții respective.

De aici și mirarea din titlu. Că Meta este un cancer al lumii moderne, construit cu unicul scop de a-i oferi putere unui psihopat, este un fapt dovedit de cel puțin un deceniu deja - și dovedit prin investigații jurnalistice temeinice (1, 2, 3). Iar faptele rămân fapte, oricât s-ar strădui lumea post-adevărului să le transforme în fantezii sau în “fapte alternative”.

Așadar, ce aduce această carte în afara unui nou scandal și a unui alt puseu de indignare pasageră până la următoarele miliarde din colecția personală a unuia din Cezarii zilelor noastre?

În apărarea plictiselii

Una dintre bolile moderne, de care oamenii încearcă să se ferească precum dracul de tămâie, este plictiseala. Aproape nimic nu sună la fel de înspăimântător precum “mă paște plictiseala”. Și atunci, instantaneu, deschidem Chestia.

Chestia Capabilă Să Ne Absoarbă Atenția Și Să Ne Protejeze De Pericolul Să Rămânem Singuri Doar Cu Gândurile Noastre.

Doar că, atunci când creierul ajunge să funcționeze aproape exclusiv pe factori de stimulare externă, lucrurile sunt pe o pantă plină de polei — iar capătul e o crevasă. Îți sărăcești până la ruină lumea ta interioară, când dopamina trebuie să-ți fie livrată constant și mai întotdeauna prin aceleași mijloace. Pierzi dulceața momentelor în care mintea zboară ca o albină pe un câmp plin de flori. Ajungi să pui un preț din ce în ce mai mic, până la derizoriu, pe ceea ce ia timp ca să existe.

Sunt puține lucruri mai bune pe lume decât să te lași pradă plictiselii sub un duș care pare că nu se mai termină.