Singurătatea de cursă lungă a scriitorului

Oricât aș încerca să pun chestiunea astfel încât să nu sune melodramatic, adevărul este acesta: scrisul e singurătate.

Și nu-i vorba neapărat că omul și condeiul său trebuie să fie închiși undeva între patru pereți (deși e o “rețetă” deseori întâlnită), ci de faptul că scriitorul are nevoie de un spațiu al său. Chiar dacă spațiul respectiv este creat în locuri publice (de genul bibliotecilor), ba chiar cu trafic intens (cafenele), în acesta, scriitorul este pe deplin singur.

Fără capacitatea de a sta tu cu tine însuți, pe fundul tău, pentru perioade lungi de timp, în fața unor vaste spații albe, pur și simplu n-ai cum să fii scriitor. Dar hei, poți fi oricând conțopist.

Cartea preferată și cartea recitită

Cartea preferată nu e obligatoriu să fie aceeași cu cartea pe care ai recitit-o de cele mai multe ori. De fapt, e posibil adesea să nu fi citit decât o singură dată cartea ta preferată. Și să o păstrezi în suflet așa cum te-a prins (și ai prins-o) în momentul acela fără de pereche, când ai terminat-o și ai închis-o.

Cartea mea preferată este Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee. Dar nu cred că am citit-o de mai mult de 3 ori până acum.

În schimb, cred că am recitit Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain de cel puțin 50 de ori. O recitesc de fapt cel puțin o dată pe an, când în română (în traducerea absolut minunată a lui Petre Solomon), când în engleză.

Influențează-mi talentul cu ceva

Fac parte dintre oamenii care cred că nu a fost rezervată creativitatea doar pentru câțiva aleși, atinși de harul divin. Fiecare dintre noi avem anumite înclinații naturale (cunoscute și sub denumirea de “talente”), influențate de de un cumul de factori (instincte, structură emoțională, mediu în sens larg ș.a.m.d.). Iar aceste înclinații pot fi exercitate într-un mod unic și original — așadar creativ — de oricine, în orice domeniu. Singura diferență o face timpul petrecut în exersarea creativității cu care fiecare dintre noi suntem înzestrați.

Înclinațiile mele naturale au fost către povești și cuvinte. Părinții mei erau profesori, cu dragoste de carte. Așa că din fragedă pruncie, cărțile s-au găsit peste tot în jurul meu.

Iar după ce am învățat să citesc, scriitorii care au avut cea mai mare influență asupra mea au fost I.L. Caragiale, A.P. Cehov și Franz Kafka, urmați îndeaproape de Mark Twain, Jules Verne și Wilhelm Hauff.

Bine, dar o să ne mănânce AI-ul de vii, nu-i așa?

Subiectul la modă de vreo doi ani, despre cum Overlorzii De Silicon o să ne lase cu ochii plânși în soare. Pe toți, de-a valma — de la omuleții care fac munci repetitive până la cei ce prestează treburi creative și cam pe toată lumea dintre aceștia.

Nu de alta, dar toți (cei care avem o vârstă — doh!) ne amintim de taxatorii din mijloacele de transport în comun, ori de coșarii sau sacagii de pe străzi, nu-i așa? Progresul, bată-l vina, se prăvălește peste noi și ne halește ficații. Doar că, la fel cu aproape orice în viață, nimic nu este binar. Alb și negru. 0 și 1.

N-am să intru în zona gulerelor albastre și nici măcar ale celor albe. Mă voi limita doar la bucățica pe care o cunosc bine: munca de creație. În domeniul acesta, ceea ce pompos este astăzi denumit “Inteligență Artificială” nu este nimic altceva decât probabilistică umflată artificial. “Și nu cu pompa, ci cu… N-am găsit altă rimă, să trăiți!”

Indiferent că e vorba de generare de text, imagine, video sau sunet — ceea ce citești, vezi, urmărești sau asculți este ceea ce un algoritm a calculat ca fiind secvența cu cea mai mare probabilitate să răspundă cât mai bine la comanda pe care a primit-o.

Cum face algoritmul asta? Având acces la o bază de date gigantică de informații sub formă de text, imagine, video, sunet, “descompuse” la nivel atomic (cuvânt, pixel, sunet etc.). Când primește o comandă, mai întâi încearcă să o înțeleagă (tot matematic), iar apoi în funcție de ceea ce “a înțeles” caută să vadă ce informații are în baza de date legat de asta. Și, în final, extrage date și “creează” probabilistic un răspuns / rezultat prin rearanjarea atomilor de informație disponibilă (cuvânt, pixel, sunet etc.).

OK, dar de unde are algoritmul acces la aceea gigantică bibliotecă de informații? Din faptul că a “înghițit” (matematic vorbind) aproape tot ce a creat omenirea și a făcut public gratuit (legal sau nu) prin internet. Plus seturi de date închise, la care unii dintre algoritmi au avut acces contra cost.

Păi bun, și omenirea cum anume creează — conceptual vorbind — textele, imaginile, videourile sau sunetele pe care le-a tranșat și îngurgitat algoritmul? Prin magie, desigur. Nu, glumesc (deși nu tocmai 100%, un strop de magie chiar există).

Creativitatea, în esență, este linia imaginară ce unește două puncte diferite care n-au mai fost vreodată unite până atunci. Însă linia respectivă este adusă din neființă în ființă numai atunci când trece prin filtrul conștiinței umane, cu tot ceea ce înseamnă aceasta (percepție, emoție, sine, experiențe subiective). Iar conștiința umană nu poate fi determinată probabilistic de niciun algoritm — este ceva ce se clădește cărămidă cu cărămidă, de la naștere. Și este absolut unică fiecărui om în parte.

Iată de ce, oricâte iterații din ce în ce mai performante va avea algoritmul, niciun Overlord De Silicon n-o să poată fi un alt pictor de talia lui Manet, un alt sculptor de talia lui Michelangelo, un alt compozitor de talia lui Mozart ori un alt scriitor de talia lui Matei. :)

Asta nu înseamnă că în anii care urmează n-o să dispară milione după miloane de slujbe (ca să facă loc altora) sau că n-o să fim inundați de conținut generat de algoritmi care mimează creativitatea. Dar suntem oameni și, chiar dacă unii dintre noi avem silicoane pe ici, pe colo, ne diferențiem totuși într-un punct esențial de Overlorzii De Silicon: suntem singurii care putem fi cu adevărat creativi pe Pământ.

Și dacă nu ne-a omorât Excelul până acum, obligat asta înseamnă că ne-a făcut mai puternici.

Echipamente, scule și utilaje de scriitor

A fost odată ca niciodată o vreme când o bucată de ceva pe post de suport și un instrument oarecare de lăsat urme pe acel ceva erau suficiente. Tăblițe de lut și stiluri. Pietre și dalte. Pergamente și condeie. Hârtii și tocuri. Coli și stilouri. Caiete și pixuri.

Și chiar dacă cu toții am început prin a scrie de mână, nu toți am rămas la acest obicei. Chestiune de gust și preferințe personale, însă o temă ca “instrumentele de lucru ale scriitorului” sună interesant.

Cea mai importantă sculă, cel puțin pentru mine, este scaunul. Fiindcă, oricum ai da-o, scrisul înseamnă PPS (poponeț pe scaun). De +15 ani folosesc un Embody de la Herman Miller. Și cu siguranță următorul scaun va fi tot de la ei (Cosm pare să fie ce trebuie). Mulți bani, dar face fiecare leuț, crede-mă pe cuvânt.

Ca instrument de scris folosesc calculatorul din 1998, când mi-am cumpărat primul PC pentru acasă (un model Compaq desktop, urmat după vreo doi ani de un laptop de la același brand). De prin 2004 am trecut de la PC la Mac și la Mac am rămas de atunci. Desigur, de la Apple am avut doar modele entry-level, de genul iMac / MacMini / MacBook Air, pentru că la scris n-ai nevoie de cine știe ce hardware performant. Și, de când au devenit disponibile (în jurul anilor 2010), mi-am cumpărat Mac-uri doar cu tastaturi românești. Abia de vreo 2-3 ani am descoperit Romanian Programmers Keyboard, care face practic inutilă tastatura fizică românească. Întrucât la muncă în 9 cazuri din 10 am lucrat pe PC, iar implementarea diacriticelor făcută de Microsoft în Windows era diferită de aceea făcută de Apple în MacOS, am jonglat până în acel moment cu două layout-uri diferite de tastaturi cu diacritice. Dar de când cu RPK, diferența între tastaturile Mac/PC s-a redus la o singură tastă de activare a diacriticelor (Option / AltGr).

Sigur că încă mai scriu de mână, dar pentru notițe, desenat hărți mentale și alte asemenea. Pentru asta, alternez între hârtie și Remarkable (am fost printre cei care i-au sprijinit încă din 2016, de pe vremea când tableta norvegienilor era doar la stadiul de prototip). Însă literatură nu am mai scris “pe modul manual” de cel puțin 25 de ani.

Și apropo de scris în fața unei foi albe pe un ecran: bineînțeles că am utilizat la început MS Word, apoi Write de la OpenOffice (am cochetat la un moment dat cu Linux și mișcarea open source) și în cele din urmă Pages de la Apple. Iar atunci când m-am apucat de scris roman, am trecut la aplicații dedicate scriitorilor. iA Writer a fost prima încercată și am scris cred că vreo 3 cărți în ea. După vreo 2 ani am abandonat-o pentru Storyist și după alte 2-3 cărți scrise în aceasta am sărit în barca Scrivener, apoi am trecut la Ulysses, iar de câțiva ani am revenit la iA Writer. Ideea e că am scris măcar câte 2 cărți în fiecare astfel de aplicație ca să-mi dau seama care este pentru mine și care nu. Storyist, Scrivener și Ulysses — deși fiecare excelentă în felul ei particular — sunt aplicații gândite să acopere întregul spectru al scriitorilor de ficțiune, de la pantalonari la ițari, plus toate variațiile dintre aceștia. La care se adaugă desigur și toți cetățenii care scriu non-ficțiune și trebuie să gestioneze sub un singur acoperiș miriadele de surse bibliografice. Pentru un pantalonar ca mine, ceva simplu și cu un design tipografic curat, de bun gust și stilat, fără jde funcții și pietre de moară atârnate de gât, așa cum oferă iA Writer, este ideal.

Cam acestea sunt uneltele principale din arsenalul meu de scriitor. La bun înțeles, pentru că pitici pe creier, salvez redundant tot ce scriu în 5 servicii diferite de cloud (Box, Dropbox, iCloud, Google Drive și OneDrive — și, deoarece sunt cu toatele made in America, în ultimul timp îmi fac insistent cu ochiul elvețienii de la Proton). Utilizez intensiv dexonline.ro și doom.lingv.ro — iar pentru engleză prefer Collins — și, deloc în ultimul rând, ca să-mi mențin Muza în formă, citesc literatură. În formă continuată, cum ar spune penaliștii.

“Pantalonarii” contra “Ițarii”

Totul începe cu ceva mic și mărunt. O propoziție. “Beleaua și-a dat cep într-o pașnică zi de vineri, pe la prânz”. Un joc de cuvinte. Numărul “fierei”. O “glumă muzicală” compusă de Mozart. “Divertisment pentru doi corni și cvartet de coarde”. Un personaj. Un motan care-și trăiește cele 7 vieți sub stindardul “I’m a cat, not a can’t”.

Nu importă foarte tare care este germenele de unde pornește o carte. Iar afirmația aceasta nu trebuie înțeleasă la modul că nu contează deloc — la urma urmelor, putem argumenta că fără acel detaliu insignifiant de la început n-ar fi existat nimic, nu-i așa? Vreau doar să spun că este mult mai importantă călătoria care urmează după punctul de plecare.

Îi datorăm lui E. L. Doctorow metafora că scrierea unei cărți este precum condusul unei mașini pe timp de noapte. Exact cum în bătaia farurilor se vede doar o părticică infimă din traseu, tot la fel se întâmplă și cu o carte. Fiecare propoziție scoate la lumină următoarea bucățică din șosea. Și, chiar dacă nu vezi întregul drum pe care-l ai în față, tot ajungi la destinație. Iar în această călătorie stă de fapt farmecul.

Sigur, tot ceea ce am spus până aici este valabil în cea mai mare parte pentru cei care scriem organic. Cei care ne tragem la repezeală pe noi o pereche de pantaloni și ne avântăm în necunoscut, lasându-ne duși de poveste în mod natural. Fiindcă mai sunt și aceia care scriu în mod planificat. Aceia care, chiar dacă la rândul lor au pornit de la un detaliu la fel de insignifiant, trebuie să cunoască de la bun început toate ițele poveștii. Astfel încât să poată pune un plan pe hârtie mai înainte de orice și abia apoi să se apuce să scrie, pe baza acestuia. “Pantalonarii” & “Ițarii”, cei doi poli ai planetei Scriptio.

Am scris organic dintotdeauna. Și tot la fel s-a întâmplat cu prima carte. După care, m-am panicat. Dacă a fost doar o lovitură liberă norocoasă și n-o să mai pot repeta experiența? Drept urmare, m-am pus pe studiat metoda ițarilor — citit cărți și exersat scrierea de planuri detaliate. Doar ca să descopăr că, fundamental, sunt un pantalonar.

Ca pantalonar, trebuie să mă țină în priză povestea în primul rând pe mine. Fiindcă scrisul e un proces lung și chinuitor — cine zice altminteri, ori minte, ori a fumat chestii, ori n-a scris nimic ce poate fi citit — și dacă știu dinainte totul, îmi pierd extrem de rapid suflul. Idem dacă știu de la bun început finalul poveștii. Sunt conștient că există mulți pantalonari pentru care detaliul de pornire este tocmai finalul, dar asta nu funcționează la mine. Când știu care este finalul, știu și că am ajuns pe la 65-70% din poveste.

Acesta este procesul meu de scriere. Nu este nici mai bun și nici mai prost decât al altor condeieri, ci doar al meu. Că ești pantalonar sau ești ițar ori te situezi undeva între (bermudar?), singurul lucru care contează cu adevărat este dacă duci treaba la “Sfârșit”.

În ceea ce mă privește, cele 14 cărți care i-au urmat primeia îmi spun clar, răspicat și în cor că întotdeauna trebuie să ai încredere în propriul tău proces.

De unde vin ideile când vin?

Mi-ar plăcea (hm, oare?) să știu răspunsul la această întrebare, dar adevărul nud-nuduț este că habar n-am.

M-au surprins de foarte multe ori personaje, situații, dialoguri sau chiar descrieri care au apărut de nicăieri. Adesea în ciuda a ceea ce voiam de fapt eu să scriu. De unde veneau ele?

Poate că stau toate la pândă undeva, într-un soi de eteric, gigantic și fără de sfârșit centru de adopție, așteptând să apară cineva care să le ia în pagină și să le aducă în ființă?

Nulla dies sine linea

Scriu de când mă știu. Mă rog, sub formă de cuvinte, pe hârtie, de pe la 7-8 ani. Povești în capul meu am scris literalmente din totdeauna. Bine, toți ne construim propriile narațiuni în minte. Însă eu vorbesc aici de poveste în sens literar.

O lungă bucată de timp am scris haotic. Și, din nou, zic de scris în același context literar. Fiindcă altfel, scriu profesional de niște decenii deja — iar atunci când scrii la termen, numai haotic nu poți scrie. Episoade de scris alternând cu perioade de privit cum se învârt roțile timpului, vorba lui John Lennon. Fără vreo regulă sau vreun sens anume — ci pur și simplu. N-am crezut niciodată în faza cu trebuie să ai inspirație ca să scrii — Picasso a spus-o perfect, “inspirația există, dar trebuie să te găsească la treabă” — dar am fost victima ideală pentru chef. Ai chef de scris — scrii — n-ai chef de scris — aia e, lasă că vine el cheful ăla o dată și-atunci să te ții!

Sunt convins că am auzit de dictonul atribuit pictorului Apelles din Grecia Antică (via Plinius cel Bătrân) cu multă vreme în urmă. L-am auzit, dar nu l-am internalizat (na hai, că a apărut deja în DOOM, nu mai e doar în corporateză). Asta până prin toamna lui 2014, după ce trecusem printr-o pauză de scris de aproape un an întreg. De la sfârșitul lunii octombrie a acelui an am început să scriu zilnic. Și i-am jurat Muzei că voi face asta până la sfârșitul timpului. Așa că, de atunci, indiferent că era Festivus ori Ziua Tuturor Sfinților, că eram la pat cu 40 de grade febră, în vreun teambuilding cu compania ori în vacanță cu familia, că mă aflam în România sau la mii de kilometri distanță — nulla dies sine linea.

Iar regula este că trebuie să mă pun la “mașina de scris” (Mac, de +20 de ani) în fiecare zi. Și atât, fără alte angarale. Nu am nicio normă legată de cât trebuie să scriu într-o astfel de sesiune. Într-o zi obișnuită — vasăzică pe medie — scriu cam jumătate de pagină (120-130 de cuvinte). Dar au fost zile în care am scris și doar un singur rând — deci probabil 10-12 cuvinte. După cum au fost zile în care am scris și douăzeci de pagini — adică în jur de 5.000 de cuvinte.

Mi-am înșelat Muza în cei mai bine de 10 ani care au trecut de atunci? Hm… Treaba e așa: dacă din varii motive nu reușesc să scriu până la miezul nopții într-o zi, în ziua următoare organizez două sesiuni de scris, la o distanță de cel puțin 8 ore una de cealaltă. Dar nu cred că zilele de felul acesta reprezintă mai mult de 3% din total — în marja de eroare, cum ar spune statisticienii.

“De ce scrii?”

“Orice om îi este frică” de întrebarea aceasta. Fiindcă trebuie să scoată ceva inteligent și cât de cât rezonabil atunci când i-a fost adresată — în public sau în privat, n-are a face.

Pentru faimă. Pentru bani. Pentru nemurire. Pentru Muză (sau Muz, după caz). Pentru defulare. Toate — alături de încă vreun catralion — motive absolut justificate și corecte, din punctul meu de vedere. Cum ar fi zis oțelarii de pe vremuri, atâta vreme cât furnalul arde, nu contează ce combustibil folosește.

Motivul meu este unul simplu, nesofisticat și de-a dreptul banal: fiindcă nu pot altfel.