Zurbagiii

Ca Fecioară, sunt în Balanță dacă e de bine sau e de rău că aceștia există pe lume. Displac majorității oamenilor, asta-i drept, dar acesta nu este un argument suficient să fie anatemizați ori, mai rău, damnați. Pentru că au și un oarecare rol social — reprezintă un “debușeu” pentru anumite apăsări latente din societate. De unde am ști ce ne enervează, colectiv vorbind, dacă nu am avea printre noi cetățeni cu fitilul scurt și degrabă făcători de scandal când îi calcă oareșce pe pingele?

Zurbagiul funcționează ca un fel de manometru: când explodează, înseamnă că în acel punct presiunea socială a ajuns la cota de avarie. Dar prin propria-i gălăgie, tot zurbagiul este cel care, paradoxal, detensionează. Strigă, se înroșește, face scandal, iar la sfârșit, restul lumii răsuflă ușurată: bine că n-am luat-o cu toții razna, ci doar prin... reprezentanți.

Și-apoi, zurbagiii nu sunt precum intoleranții din paradoxul lui Popper. O societate nu devine zurbagie pentru că îi tolerează pe zurbagii. Din contră, dacă i-ai scoate cu totul din ecuație, s-ar putea să te trezești că rămâne în aer doar liniștea aia sufocantă, cu scrâșnet de dinți în gând și pumni strânși pe sub masă.

Yin și Yang.

Hara hachi bu

Locuitorii insulei Okinawa au vorba asta simplă, care spune să te oprești din mâncat când ești 80% sătul. Vorbă care, tradusă în stilul de viață, a făcut din Okinawa locul cu cea mai mare densitate de centenari de pe planetă.

Și, pe undeva, ea îmi aduce aminte de o zicere a lui Hemingway, că e bine să te oprești din scris cât mai ai încă niște cerneală rămasă-n călimară. Pe principiul că dacă scoți azi din fântână ultima picătură de apă, mâine o să găsești doar pietre și nisip.

Să ai grijă de izvor, să te oprești la o oarecare distanță de punctul maxim până la care îți răzbate privirea narativă. Un fel de hara hachi bu pentru scris. Cine poate ști dacă nu cumva aplicând acest principiu, nu ne va paște și pe noi, cei cu “înșir-te cuvinte”, oareșce longevitate creativă?

Viața are o singură certitudine. Și nu e moartea.

Sigur, nimic nu este sigur în lumea de astăzi. Dar există totuși o unică și notabilă excepție. Toți cei care își spun “patrioți”, vorbesc despre “patriotism” sau clamează acțiuni ori virtuți “patriotice” sunt în realitate 100% opusul acestei idei. Valabil oriunde există oameni pe acest pământ.

Singura certitudine într-o lume altfel plină de incertitudini.

Când idolii îmbătrânesc

M-a ferit Ăl de Pretutindeni și de Niciunde să-mi fac chip cioplit după diverși cetățeni. Poate și pentru că aceia cu care am rezonat eu (Caragiale, Cehov, Kafka, Twain ori Verne) nu mai erau printre noi — dar vor fi mereu cu noi — de un pustiu de timp. Drept este că am ținut mulți ani un poster cu John Lennon pe peretele din cameră, însă nu pentru că-l idolatrizam, ci pentru că îmi plăcea spiritul lui rebel și iconoclast.

Cred că-i nasol să ai ca idoli oameni care-ți sunt contemporani. Pentru că oamenii îmbătrânesc — dacă nu sunt atinși de sindromul care-i înscrie volens nolens membri cu drepturi depline în Club 27. Și nu-i face nimănui plăcere să-și vadă idolii în cârje sau loviți de demență. Sau, à la Roger Waters de la Pink Floyd, îmbătrânind într-un mod absolut grotesc și abject.

Au fost și sile, au fost și nopți

Vin uneori în vizită momente când totul îți cade greu la eu. Lucrurile banale par fizică cuantică, oamenii sunt imposibili, greierii gălăgioși grozav, iar gândurile se învârt prin claia de neuroni precum leul din arenă în așteptarea cărniței proaspete de gladiator. Nu ai poftă de niciunele și nu-ți vine să nimic.

Chestia-i că în buzunarul de la piept porți mereu cu tine butonul atomic. Acela cu “stop joc”, pe care dacă-l folosești, Regele cade și partida se termină. Teribilă și seducătoare libertate. Sau, în funcție de cine e întrebat, teribilă și seducătoare lașitate. Lașibertate, cum s-ar zice.

Oricum ar fi, curajul nu înseamnă să apeși pe un buton pe care nu ți-l poate lua nimeni. Curajul este să faci un pas, să scrii un rând, să răspunzi la un mesaj, să speli o cană în care a putrezit cafeaua.

Și uite așa, mergând mai departe cu pași infinitezimali prin deșertul de gheață cu temperaturi apropiate de zero absolut și nopți fără de sfârșit, ajungi să descoperi că ai trecut de Polul Sud, că au mai fost și alții înaintea ta pe-acolo și că te îndrepți din nou spre căldură și lumină.

Plimbări, câini și prea multe dușuri

Rețeta mea simplă pentru momitul cuvintelor în pagină. Cârlige de pescuit idei, personaje, lumi din neantul timpului. Uși spre universurile perpendiculare pe al nostru.

Un pas în fața altuia, la fel cum se înșiră cuvintele unele după altele în propoziții. Smotocit câinii, așișderea scoaterii untului din limba noastră-i o comoară. Înmuieri repetate în apă, asemenea penei în călimara ideilor.

Rețeta mea simplă pentru a face Muza să toarcă de plăcere.

“Dacă nu facem noi, fac alții”

Am auzit placa asta de mi s-a acrit. Eterna (și terna!) scuză a lipsei de filtre, discernământ, conștiință. De parcă am fi cu toții luați cu arcanul în același batalion disciplinar, aflat în marș forțat pe drumul pavat cu bune intenții spre iad.

Dacă acei “alții” nu mai au moral și nici prințipuri — ori poate doar sunt în contexte total diferite de ale noastre — de ce ar trebui să intrăm și noi în horă să jucăm?

Copii și copii

Copiii nu sunt copiile adulților din care provin. Și nici nu ar trebui să fie. “Mini Me” e o poantă mișto pentru un film, dar n-ar trebui să fie mai mult decât atât. Copiii trebuie să fie ei înșiși, nu niște palide reproduceri.

Copiii nu sunt copii. Și totuși, îi xeroxăm ani de zile prin școală, până ajung să recite toți aceleași poezii.

Lumea nu de copii are nevoie, ci de copiii neastâmpărați și curioși, cu întrebări incomode, adevăruri candide și poezii pe care și le compun singuri.

Vrum-vrum!

Onomatopeele sunt rudele sărace ale limbii române. Deși adeseori ne fac să zâmbim, arareori sunt luate în serios. Fiindcă, vezi bine, onomatopeele nu au greutatea unui verb, unui substantiv sau chiar a unui pronume. Și totuși, fără ele, coloana sonoră a lumii ar fi mai falsă și mai lipsită de ecou.

Deloc întâmplător, copiii învață mai întâi să imite sunete și să denumească prin onomatopee ce-i înconjoară. Câinele e “ham!”, mașina-i “ti-tiii!”, iar telefonul “lai-lai-lai!”. Mare păcat că ne rătăcim de acest vocabular odată ce creștem. Pentru că ne pierdem și ceva din naturalețe. Onomatopeele sunt punțile cele mai simple, fruste și firești dintre noi și univers. Ele nu traduc realitatea în descrieri și explicații, ci o redau.

Ne facem mari, apoi devenim adulți și reușim să complicăm totul. Limbajul ni se transformă într-un lanț de șlepuri încărcate până-n buză cu termeni, cuvinte prețioase, sofisme. Când, uneori, un “offf!” sau un “pfuai!” ar fi suficient.

Așa că, atunci când simți câte un “cranț!” la suflet, să n-ai teamă să-l folosești ca atare. Bling?

Cum am ajuns de la setea de cultură la setea de scandal

În universul concentraționar al României aflate sub ocupație comunistă, cultura — și, prin extenso, omul de cultură — a fost nu doar un paria, ci de-a dreptul Dușmanul. Cultura, prin excelență un spațiu al gândirii libere și al circulației neîngrădite a ideilor, era exact negativul fotografiei totalitarismului instaurat de ocupantul comunist — canon strict, închidere deplină, control cu drept de viață și de moarte, supunere totală. Și deloc ironic, sclavul care urma să trăiască pe deplin fericit în acest minunat regim era denumit de către ocupant într-un mod aproape poetic: “Omul Nou”.

Dar 45 de ani de nechezol vândut pe post de cafea și de propagandă băgată pe gât pe post de acte culturale au creat în oameni o sete incredibilă pentru cultură. Neostoită în niciun fel de marfa de contrabandă adusă din partea cealaltă a giulgiului de fier (muzică, filme, cărți, reviste) ori de puzderia de antene care strecurau în case imagini în diverse limbi din alte colțuri ale lagărului comunist. Așa se face că, imediat după Eliberarea de sub ocupația comunistă, orice aducea chiar și vag cu un act de cultură a bătut toate recordurile. Cărți cu tiraje de sute de mii de exemplare, cotidiane difuzate în peste 1 milion de bucăți, albume vândute în milioane de unități, spectacole jucate cu casa închisă timp de luni de zile — toate întâmplate în România de la începutul anilor ‘90 și care astăzi par fabulații induse de un dozaj greșit de ciuperci halucinogene.

N-a ținut mult setea aceasta pentru că românul a descoperit, mai întâi cu oroare și mai apoi cu o plăcere vecină cu fascinația hipnotică, scandalul. Trasul de izmene în piața publică. Bălăcăreala cu tot ce ne vine la gură. Schimbul de bășini reciproc puturoase.

Și, poate cea mai importantă binecuvântare adusă acestui neam de ocupantul comunist — apropo, tot român de-al nostru, de la talpa țării, nu vreun venetic — a fost că a exterminat fizic sau moral tot ce a însemnat om de cultură rămas în România după anul 1945. Astfel că, după Eliberare, am rămas cu toții niște fii ai ploii, niște neica-nimeni bătuți de soartă, niște copii vitregi ai nimănui. Iar cele 2-3 voci — literalmente — rămase oarecum întregi în 1990 au fost rapid asurzite de corul celor care țipă cel mai tare.

În cei 35 de ani care au urmat, noi, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, n-am dovedit nici spiritul de dreptate și n-am avut nici vitejia să-i recunoaștem, să-i încurajăm și să formăm o avangardă din oamenii care pot fi făclii și ne pot călăuzi prin Marele Întuneric.

Dar nu-i rău, totuși, că între timp, mulți dintre noi ne-am descoperit pe persoană fizică vocația de daci liberi.

Povestitorii primăverii

De când lumea și pământul, poveștile bine spuse câștigă meciurile cu adevărurile seci. Care or fi ele corecte, dar de cele mai multe ori au tot atât de multă viață în ele precum o șosetă. Poveștile au puteri magice: pun oamenii în mișcare, îi fac să rezoneze la unison, oferă sens și dau direcție.

Transformările majore nu se nasc din rapoarte McKinsey sau din Exceluri cu un vast număr de coloane, ci din narațiuni care știu să apese butoanele potrivite ale oamenilor. Iar poveștile acestea pot fi scrise de oricine. Rosa Parks: o femeie simplă de culoare, care a refuzat să cedeze locul din autobuz albilor — un gest cât o scânteie, dar cu forța să aprindă o mișcare. Václav Havel: un dramaturg care a pus replicile în slujba libertății și a ajuns să fie vocea unei revoluții pașnice. Malala Yousafzai: o elevă care a transformat gloanțele care n-au putut să o ucidă într-un manifest global pentru dreptul fetelor la educație.

Oamenii caută instinctiv poveștile care le spun că un altfel de mâine este posibil. Povestitorii primăverii sunt cei care, dincolo de zgomotul vremurilor, știu să atingă corzi care răsună cu forța unui marș. Motiv pentru care, fără să ne dăm seama, ne trezim mergând în pas cu povestea lor.

Legendele Olimbului

Murit-au vremurile când aezii cântau Olimpul la harfă. Astăzi, legendele se țes cu limba, din live-uri pe TikTok, iar mitologia se creează cu același organ, prin podcasturi cu microfoane scumpe și idei ieftine.

Zeușii zilelor noastre nu mai dau cu fulgere în muritori, ci cu notificări push în urmăritori. Afroditele, chiar și ieșite din spuma de cappuccino, sunt acum influencerițe de stil de viață ce oferă coduri de reducere pentru rejuvenări vaginale. Dionysoșii sunt organizatori de festivaluri la care participarea costă un rinichi și doi dinți din față. Atenele sunt speakerițe la conferințe internaționale pe teme centrate pe leadershipul feminității. Hefaistoșii au trecut la manufacturarea de prompturi pentru feluritele inteligențe, care de care mai artificiale. Cronos nu mai halește copii, ci atenția lor, sorbită prin ecrane fără fund și cu scroll infinit. Hidra s-a multiplicat într-o legiune de boți care se ceartă cu ei înșiși pe X. Iar Marele Oracol din Delfi a ajuns Marele Algoritm din Cloudi, la care se închină toată omenirea.

O, limb frumos!

Nu știi ce nu știi

Prin natura meseriei, dar și prin firea de persoană curioasă, știu câte puțin din foarte multe lucruri. Însă de priceput, mă pricep la foarte puține. Extrem de puține, de fapt. Unul dintre acestea fiind scrisul — șocant, știu. Iar ironia sorții face ca de vreo trei ani să fi răbufnit pe scena globală niște Large Language Models care înțeleg și generează în mod algoritmic limbaj uman sub formă de text.

Și tocmai pentru că știu cu textul scris, pot să evaluez output-ul acestor papagAl cu creier de silicon. Care este un text scris prost, cu o pojghiță subțire de plauzibil.

Pe ce m-aș baza atunci ca să iau de bun un asemenea output în zone din care nici măcar nu știu ce nu știu?

Fraierilor care suntem

Știm cu toții cum devine treaba. Are conținut redus de grăsimi. Este cu adaos de vitamine. E mai lungă cu 15 centimetri. Se află la 10 minute de viitoarea stație de metrou. Dăm case pe pământ cu doar 30.000 de euro bucata.

Poate reușim totuși să ne încordăm puțin, cât să nu fim niște veșnici botaniști care pun botul la toate ciorile vopsite de pe gard.

Ușferestre

Lumea pare să uite că fereastra este o invenție relativ modernă. Homo Sapiens a trăit mii și mii de ani în adăposturi (că-i mult spus case) care aveau o singură deschizătură pentru a permite accesul și circulația aerului, luminii, oamenilor și, de multe ori, a animalelor. O ușfereastră, cum s-ar zice.

Apoi, când le-a venit unor genii ideea să mai dea o gaură-n bortă, nu era ca și cum existau regulamente de funcționare, care să statueze pentru ce se folosește deschizătura mai mare și pentru ce aia mai mică. Sunt sigur că erau folosite de-a valma. Mai ales că, pastișând celebra replică din Seinfeld cu “it's all pipes”, toate deschizăturile astea dădeau în același loc.

Așa că, în cazul în care nu-i o cazemată, accesul e mereu posibil, oricât de ferecate ne-ar părea ușile pe care ni le scoate viața-n cale.

Devreme, pe drumuri de viață

Am auzit sau citit de mai multe ori decât are fire de păr pe corp un hirsut despre oameni care au luat-o pe un anumit drum în viață pentru că în copilărie ceva din ceea ce făceau a avut efect asupra celor din jur. Și nu zic aici neapărat de chinuit animale sau de luat alți copii la bătaie, ci de lucruri precum construcțiile cu piese Lego (ingineri), reprezentații cu public (actori), vindecări de păpuși (vraci) ș.a.m.d.

Atunci când suntem copii, avem niște antene speciale cu care captăm reacțiile oamenilor. Un surâs poate fi mai puternic decât orice bursă de studii, o apreciere sinceră mai tare decât orice strategie națională de educație. Cabrăm și ne strunim, intuitiv, după reacțiile celor care ne privesc.

Așa ajungem să ne urcăm în trenuri care pleacă devreme, cu destinații schițate mai întâi în joacă. Uneori, drumul ales se dovedește a fi cel bun; alteori, coborâm grăbiți la prima stație mai răsărită și ne urcăm în altul — fără bilet, fiindcă mergem cu nașul. Dar indiferent câte trenuri schimbăm, lucrurile din copilărie care, ca adulți, ni se par mici, ridicole și meschine, ne pun în fapt viața pe șine.

Și dacă ne iese, mai târziu, când privim în urmă, ni se pare că totul a fost scris în stele de la bun început. Când, de fapt, la început a fost doar un copil care i-a furat cuiva un zâmbet.

Excelență, am pierdut excelentul!

A fost o vreme când ceva cu adevărat deosebit era categorisit a fi excelent. De la produse, servicii și până la abilități tehnice ori capacități profesionale, vârfurile — sau ceea ce era perceput ca atare — primeau acest superlativ. Nu întotdeauna meritat, la bun înțeles.

Însă lumea a evoluat într-un hal fără de hal, așa că absolut totul a căpătat o rețea neuronală. Motiv pentru care am uitat de “excelent” și am sărit cu toții în barca lui “genial”.

Frații noștri, druizii

Cei mai curentați dintre dacii liberi ai zilelor noastre au un mare of prin tunelurile lor interioare secrete: nu mai știu nimic de dacii extraordinar de liberi. Adică acei daci cunoscuți prin alte părți ale lumii sub numele de druizi.

Cum ai putea să-ți conduci, ca dac liber de secol XXI, Cayenne-ul cu motor diesel și GePeLeu peste plaiurile sărutate de sfintele duhuri ale lui Burebista și Decebal, fără să te gândești la soarta celor care au condus lumea încă de la începutul civilizației umane? De aceea, dacul liber caută să știe ce s-a întâmplat cu dacul extraordinar de liber tot la fel cum caută gura sugarului țâța doicii. Singura lui alinare este certitudinea că întreaga istorie a omenirii a fost falsificată, în scopul ascunderii Marelui Adevăr: dacii extraordinar de liberi — druizii — sunt frații noștri de gintă celtică.

Între piramidele din Egipt, Stonehenge, desenele de la Nazca și fosta planetă Pluto se înșiră dovezi fără număr că dacii extraordinar de liberi au sfințit locul. Locul nostru, al românilor.

Cert, posibil sau probabil?

Azi, mult mai mult decât ieri, e o confuzie generală în mințile oamenilor cu privire la cele trei sintagme.

Da, e cert că vaccinurile au eradicat boli, dar e posibil ca ele să te transforme într-o antenă 5G.

Da, e posibil ca un politician să scoată pe gură orice tâmpenie, oricât de colosală, doar pentru voturi, dar e cert că ăla pe care-l votez eu vorbește doar în adevăruri absolute și spune lucrurilor pe nume.

Da, este probabil să mai existe viață pe alte planete din infinitatea de galaxii din univers, dar e cert că noi facem tot ce putem ca s-o ucidem pe cea de pe Planeta Albastră, deși e posibil să ne vină cândva mintea la cap.

În concluzie, e cert că vom continua să confundăm lucrurile, e posibil să credem că știm ce spunem și e probabil să nu învățăm niciodată diferența. Dar hei, cine are nevoie de precizie când este foarte probabil că trăim într-o lume cu posibile certitudini?

Ruptura de menisc și ruptura de stoc

Pe vremea când era bunica fată, ruptura de menisc pentru un fotbalist de performanță era o dramă. Pentru că însemna practic încheierea carierei și, în cel mai fericit caz, evoluția în echipele de amatori. Astăzi nu mai e tocmai așa, fiindcă medicină modernă și tehnologii șmechere.

Mi-am amintit de rupturile de menisc deunăzi, când un cetățean se dădea de ceasul morții într-un magazin, pe motiv că produsul lui preferat (ceva specialitate de brânză) nu se mai găsea de câteva săptămâni la raft. Iar un amploaiat încerca să-i explice cum devine cazul cu rupturile de stoc. Însă The Drama King, nimic — pe un ton plângăreț cerea să se facă ceva, că el își vrea brânza “lui” și că aoleo, eu ce mă fac acum, vine sfârșitul lumii, cumetre!

Neam dat dracului, misecuvinii ăștia!