Ziua Futuiîngâtinței

Ca o mirifică țară locuită de o superbă populație pentru care totul e de căcat, România n-ar putea avea niciodată ca sărbătoare națională Ziua Recunoștinței. Dar o zi în care să se sărbătorească superioritatea absolută a individului asupra comunității, mediului și naturii ar fi absolut firească.

Nu tu curcan la cuptor, piure și sos de merișoare, ci alcool producție (sau măcar rețetă) proprie, luat pe burta goală. Nu tu familie în jurul mesei — că nu suntem la pomană ori la nuntă, da? — ci familie pitită prin cotloane, pilindu-se individual și păzindu-și pielea, că nu se știe niciodată când vine prima pălitură. Și nu tu parade pe bulevarde, ci paradă acasă, de înjurat temeinic, cu sete, din rărunchi, pe toți oamenii și toate chestiile de care îți amintești.

Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.

Mama Liga

Mama Liga știe tot ce mișcă. Unde se țin frâiele, cine pune piedicile, care-s ăia cu lovelele, cine cu cine își ciocăne corazoanele — dar unde-mi e giuvaierele?

Are știință, conexiuni, surse. E singura abonată la “Universul” unde toate se știu, deși mai nimic nu se confirmă. Mama Liga veghează asupra lumii cu un ochi de soacră la ceafă, doi laseri vulturești care pătrund până-n miezuri și o chakră ce bate până hăt, departe.

Și profețește mereu același rezultat: egal, dar cu scandal.

În spatele în spatelui scenei

Ce se vede e doar spectacol. Ce contează se întâmplă în culise. Personajele baletează cu grație — sau dimpotrivă — prin lumi și printre decoruri, își aruncă replici, se hârjonesc. În spatele mișcării scenice se ascund temerile și dorințele, planurile și intrigile, alianțele și trădările.

Acolo sunt jocurile.

Acolo e Jocul.

Xilofoane pentru acre pandișpane

Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie. Dar cei mai mulți dintre noi avem simțul muzical al unui bolovan care cade în nisip. Drept urmare, în loc de armonie ne iese o splendidă cacofonie.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dar fiecare-i cu pretențiile până la cer să fie ascultat cu luare-aminte. Deci se ridică tonul, fiindcă oricum, să lucrezi la nivel e mult prea incomensurabil de greu. Așa că pe unde te uiți, calci numai pe soliști.

Și toți soliștii visează numai la aplauze, ovații și bisuri. Doar că de unde public?

 din î

“” este cea mai ciudată literă din alfabetul românesc actual. Pentru că reprezintă un sunet absolut identic cu cel notat prin litera “î”. Asta în condițiile în care româna se prezintă curtezanilor săi ca fiind o limbă fonetică.

Și tot e bine cu doar două grafeme, pentru că până la Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiecare cărturar avea propriile idei și sisteme de notare a sunetelor în limba română scrisă cu grafia latină. Dar logic ar fi să avem un singur mod de notare a unui sunet.

Chestiune care mă duce cu gândul că în perioadele în care s-a scris generalizat cu “î” iar “â” dispăruse practic din limbă, românul era sărac lipit pământului — și prin urmare, slab ca un țâr. Cam ca un “Δ. Dar în zilele noastre, când omul românesc a prins cheag, iar obezitatea este în floare (și înfloritoare) în societate, majoritatea populației arată acum mai degrabă ca un “”.

Așa că, poate-i momentul să desființăm litera “î” și să folosim peste tot doar “â” — “ânvingător”, “ânger”, “a pârâ”, “ântrâmblător”, “a chiorâ” ș.a.m.d.

Academie Română, ântrebări?

Amantelor mele, dicționarele

Trupul vostru nu m-a interesat niciodată. Frumusețea vă venea mereu din interior. Pe hârtie, pe dischete, pe CD-ROM, online, ca aplicații — mi-ați bucurat din totdeauna gândurile și privirile.

Cu voi m-am teleportat în alte universuri și prin voi am cunoscut alte lumi. Universuri stranii uneori și necunoscute aproape întotdeauna. Lumi în care muzica sună foarte diferit, dar armonia este mereu prezentă.

M-ați îmbrăcat în straie noi. M-ați hrănit când eram flămând. Mi-ați pus un acoperiș deasupra capului. M-ați ținut de mână când îmi era urât de la atâta mirare.

Rămân al vostru veșnic adorat textual.

3A sau Acțiunea Alungă Anxietatea

Judecata și cumpănitul sunt bune. Foarte bune. Dar numai până în punctul în care devin niște monștri care te paralizează. Și te transformă într-o mlaștină de anxietate.

Când reflecția devine ruminat — fără nimic concret manifestat în lumea reală — e momentul să pui lucrurile în mișcare. Fie și numai cu un pas mărunt, de furnică oloagă. Fiindcă anxietatea e un ierbivor ce paște gânduri. Unul de povești de groază, pentru că devine cât ai clipi un furnal care înghite oricâte cugetări, scenarii și “dar dacă?“-uri ai lopăta spre lacoma-i gură.

Acțiunea, oricât de insignifiantă ar fi, generează o reacție (și da, lipsa de reacție însăși reprezintă uneori tot o reacție). Reacție, adică feedback. Feedback, adică progres. Progres, adică viață.

Hai să

Doar mie mi se pare că a devenit varianta modernă a strigătelor “hăis!” și “cea!” cu care se mânau vitele odinioară? “Hai să vorbim!”, “hai să ne vedem”, “hai să facem ceva!”. Vorba asta a ajuns pocnetul de bici al vremurilor moderne. Stindardul simulacrului de acțiune. Portdrapelul sterilității de a întreprinde.

Pentru că nu e nimic în spatele ei. Cel mult o dorință care n-a ajuns nici măcar în stadiul de pupă.

Hai să nu mai hai să, ci direct să.

Frumi

De preferat a se asezona cu un adverb relativ. “Cam frumi”. Că așa ne place nouă azi — totul să fie micuț, puțintel, drăguțel și, relativ vorbind, neangajel.

Diminutivul — pardon, diminutivelul! — a devenit balsamul universal de suflet românesc. Și e cam frumi.

Vitriol Vezuviul de-ar vărsa

... cu noi parte-n parte să se bată-n ură n-ar putea. Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.

Îmi aduc aminte de internetul din anii ‘90, de dinaintea erei Google. Când World Wide Web era minunea aceea fabuloasă care putea să conecteze lumea printr-un clic. Unde oamenii se strângeau laolaltă pe bază de interese comune. Și care era un spațiu liber, al tuturor și al nimănui, unde orice era posibil.

Și mă uit la internetul de astăzi. Deținut practic de o mână de triliardari. Algoritmizat până în dinți. Controlat până-n prăsele. Cu ura ca monedă cu deplină putere de circulație.

Am vrut conexiune. Am primit inflamări.

Am vrut comunitate. Am primit tribalism.

Am vrut libertate. Am primit dependență.

Iar pentru că internetul a pătruns în toate cotloanele vieții noastre și în orice colțișor de lume, atmosfera Pământului a ajuns la patru părți de azot, o parte de oxigen și multe părți de ură.

Dar cum știi că-i real?

Trăim cel mai adesea cu capul într-un roi de impresii. Mai mereu bazate pe ceea ce materia noastră cenușie își imaginează că ar fi adevărat. Dar singura minune adevărată a lumii — creierul uman — este cumplit de energofagă. Fiindcă are de ținut literalmente în picioare o incredibilă mașinărie ce călătorește prin timp. Motiv pentru care economisește pe rupte și din răsputeri de unde poate. Cel mai adesea folosind aproximările. Brodelile. “Cam așa”-urile.

Vorbește cu oamenii. Pune întrebări. Măsoară. Sondează. Verifică. Verifică a doua oară. Și încă o dată — ceilalți oameni au fix același gen de organ energofag ce sălășuiește sub varietatea infinită de freze existente-n lume.

Distanțele din universul cunoscut omului sunt nimic pe lângă distanțele din om.

Jocular jocul ar fi, știi?

Când ai fost ultima dată poznaș cu tine însuți? Nu ironic, nu sarcastic, ci de-a dreptul jucăuș. Fără să-ți pese de ridicol. Fără să te gândești la ce-o să zică gura lumii cea foaie verde lobodă. Fără regrete.

Undeva, cândva, de-a lungul drumului ce vine dinspre copilărie, am uitat să mai fim năstrușnici. Și am învățat, prin dresaj, că gluma-i superficialitate. Că adulții adevărați sunt severi cu ei înșiși. Că trebuie să ne luăm în serios și să fim oameni serioși, ce naiba!

De-aia a și ajuns totul o corvoadă țeapănă și solemnă. Cărțile trebuie să fie “profunde” sau deloc. Pictura trebuie să “transmită” chestii și, recomandat, pe cât mai multe frecvențe. Alergatul trebuie să aibă un obiectiv precis, că nu putem alerga așa, de nebuni sau — Doamne ferește și păzește! — de plăcere.

Mozart era un năstrușnic cu muzica. Picasso, un năzdrăvan nepereche cu forma și culoarea — el și recunoștea, de altfel, că i-au trebuit patru ani să învețe să picteze ca Raffaello, dar toată viața să picteze ca un copil. Caragiale își râdea de tot și de toate, începând cu el însuși. Și poate de aceea cei mai mulți dintre noi nu reușim să creăm nimic care să merite (dar mulțumim din inimă fierbinte Partidului Miliardarilor Duși De Acasă pentru minunatele lor AI-uri cu care noi toți putem să). Ne lipsește duhul acela neastâmpărat care transformă munca în joacă și joaca în artă.

Jocular jocul ar fi, știi? Seriozitatea-i un sinonim sleit la searbăd.

Brizbrizuri și bizarerii

Am evoluat, ca specie. Am descoperit punctele cardinale, am inventat busola, am cucerit oceanele. Și apoi, asemenea lui Dănilă Prepeleac, am dat banala busolă la schimb pe tot felul de brizbrizuri. Fiindcă — nu-i așa? — sclipiciul este viață și viața-i sclipici.

Totul trebuie să aibă un “twist”, ceva “touch”, niște “wow”. Cafeaua nu mai e cafea, ci “experiență senzorială”. Pâinea nu mai e pâine, a ajuns “produs artizanal”. Până și sărăcia și-a luat-o peste dinți: acum este “stil de viață sustenabil”.

Pe rețelele sociale, lucrurile au depășit până și cotele apelor Dunării din timpurile potopului lui taica Noe. Nimeni nu mai postează o poză cu mâncare, ci “creează conținut”. Iar dacă te filmezi dansând din buricul degetului mijlociu, îți construiești de-a dreptul propriul “brand personal”. Bizareria supremă? Toată lumea o face cu deplină seriozitate.

Nici măcar vocabularul n-a scăpat de brizbrizuri: nu se mai vorbește simplu și omenește. Toată lumea “implementează”, “acționează sinergic” și “optimizează procese” — bineînțeles, numai dacă “face sens”.

Pare că în zilele noastre am uitat până și de ideea de busolă. Dar poate că nu e chiar totul pierdut. Poate că, asemenea celei de-a doua veniri a lui Iisus, va sosi și ziua aceea când vom redescoperi miracolul bizar al firescului.

Larve

Sunt prin toate părțile. Colcăie. Au infestat totul. Se regăsesc la orice nivel al societății, de la talpa țării la vârfurile rarefiate ale puterii.

Și nu faptul că există este problema. Ci veșnica încremenire în etapa cuprinsă între eclozare și stadiul de adult. Nici calul nici măgarul. Nici cu căruța nici pe josul. Nici umbra nici omul.

Puțin din toate. Nimic din tot. Larve pentru eternitate.

Elogiu naivității

Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.

Și apoi cresc.

Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.

Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.

Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.

Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?

Victoria mai ia o pauză

Șansele să câștigi la loterie? Una la zeci sau chiar sute de milioane (1 la 14 milioane la Loto 6/49, 1 la 140 milioane la EuroMillions, 1 la 292 milioane la Powerball etc.). “Noroc” nici măcar nu începe să descrie o asemenea pleașcă.

Bun. Acum imaginează-ți că cineva umflă potul cel mare. Din secunda imediat următoare, acea persoană:

• are un IQ cu mult peste medie

• se pricepe la absolut tot ce mișcă, de la cuantică la politici sociale

• are întotdeauna dreptate când deschide gura

• știe mai bine decât oricine din lume absolut orice

• rostește numai adevăruri fundamentale, mai dihai decât Oracolul din Delfi odinioară

• poate face orice, oriunde, oricât, oricui

Poftim, cum adică “absurd”? Asta-i exact logica pe care o aplicăm miliardarilor de anvergură planetară. Au câștigat la loteria vieții și brusc au devenit oracole universale. De zici că biletul câștigător a venit la pachet cu omnisciența, omnipotența și omniprezența.

Cât de mare o ai?

De modestie e vorba. Că de egomaniaci, egolatri și egoiști avem supraproducție la hectar, ținând cont de cei 8 miliarde de oameni și 29 miliarde de conturi social media care zburdă în prezent pe Terra.

Și uite consecințe: dacă înainte de Eliberarea de sub ocupația comunistă umbla pe ascunselea bancul cu vecinii Uniunii Sovietice (“Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea URSS!”) egomonștri zilelor noastre spun fără ocolișuri prin sângele, lacrimile și suferințele altora că “Rusia nu are granițe”.

Măsoar-o. Iar dacă-ți iese mică socoteala, poate-i momentul pentru o intervenție chirurgicală pe sufletul gol.

Lectura-vura (XII)

Am aflat la spartul târgului că “Un veac de singurătate” a fost ecranizată sub formă de serial TV. Și, cu o înfiorător de mare reticență, am zis să văd cum este.

N-am rezistat nici măcar la jumătate din primul episod. Dar m-am apucat să recitesc — furibund la început, apoi cotropit — cartea.

Nu se poate pune în imagini și în dialoguri, în carne și viață, în culori și sunete textul lui Márquez. Nu știu dacă este o chestiune valabilă pentru absolut toate cărțile lui (nu l-am citit din scoarță-n scoarță), dar scrierile lui Gabo — asemenea celor ale lui Kafka — îmi pare că nu se pot “traduce” în alte arte. Sunt atât de intim legate de cuvântul scris, încât nu pot exista dincolo de paginile unei cărți. Proza lui Márquez trăiește prin cuvânt — curgerea propozițiilor, înlănțuirea hiperbolelor, ritmul legănat al poveștii. Nimic din toată această magie nu traversează drumul în partea cealaltă, pe ecran.

Aș spera ca măcar o parte dintre cei care au văzut serialul să “vadă” Macondo cel adevărat, de sub pana lui Márquez.

Vreme vine, vreme rece

Schimbările de anotimpuri vin inclusiv cu schimbări de garderobă. Iar în sezonul rece (înainte de încălzirea globală — care, firește, este o farsă și nu există — acest sezon ținea toate lunile cu litera R în denumire) apar și accesoriile dedicate protejării diverselor părți mai moi și mai sensibile.

Și un cașneu e mereu binevenit. Dacă nu pentru frig, măcar pentru ținut nasul la cutie cât timp continuăm să ni-l vârâm în treburile altora.

Aici și acum

Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent. Fac parte din tagma celor pentru care meditația nu funcționează — și martor mi-e Buddha că am încercat și am insistat repetat. N-am putut să-mi dresez neuronii sau să-mi pieptăn sinapsele și pace!

Dar în momentele când ești cu fierul în mână, orice altceva dispare. Rămâi doar tu, fierul și gravitația. Și nu mai e loc de nimic în clipă în afară de ACUM!