Minte-mă frumos cu urâtul

Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor. Izuri pestilențiale care-mi amintesc — prin nu știu ce asocieri stranii — de flatulențele filtrate prin izmana existențialismelor din ciclul “eu am doctoratul luat la școala vieții”.

“Școala vieții” îmi pare găselnița supremă în materie de autoerotism al eului. (Oare și gâștele, în mintea lor de ouătoare palmipede, se înfoaie-n pene că au școala apei?) O minciună spumos de urâtă, care susține că și fără exercițiu cognitiv continuu, fără efortul permanent de a ne cunoaște pe noi înșine, fără determinarea constantă în a ne depăși condiția și condițiile — ba chiar, de ce nu, fără carte — putem ajunge la înțelepciune. Prin simplul fapt că, asemeni amibelor, existăm.

Și nu, nu-i vorba să ne închinăm cu două mâini și un picior la moaștele Sfintei Diplome. E vorba că între școală și învățătură nu există un semn de egal. Viața, pentru cine dorește și poftește, este un perpetuum mobile în materie de învățare. De aceea, nici măcar un supercentenar n-ar putea spune cu mâna pe certificatul de naștere că are școala vieții. Pentru că, dincolo de firul său de nisip, viața o să continue. Eoni după eoni.

Oneroase păsărele pe la cuiburi se adună

Acum câțiva ani, venită de niciunde și chemată de nimeni, s-a aciuat o pereche de porumbei într-un colț ferit al casei, aflat sub o streașină. Între timp, s-au făcut patru perechi, care nu se mai dau duse.

Îmi par o metaforă perfectă pentru gândurile aparent nevinovate care puiesc în capetele noastre. Și se transformă pe nebăgatelea de seamă în balast — sau de-a dreptul în arme auto-distructive.

Spui prezent. Faci ce-i de făcut. Pui punct.

Iar mâine o iei de la capăt.

Ăsta-i tot secretul.

De fapt, e chiar Taina Cea Mare.

Practica teoriei conspirației

Avem cu toții în cercul de cunoscuți personaje care nu știu ce-i acela un logaritm, dar sunt experți mondiali în 5G, mRNA, grafen și radiații care îți atacă glanda pineală. Care înțeleg mai greuț un text scris, dar îți pot demonta din vorbe orice argument logic. Care nu cred în știință, dar știu sigur că “nu e așa cum se spune”.

Și, într-un fel, este de înțeles.

Știința vine cu dubii, cu ipoteze, cu răsturnări a ceea ce se știa până într-un anumit moment. Adevărurile științifice sunt complicate, se obțin cu enorm efort și infinită stăruință, iar peste toate, nici nu sunt dăltuite în piatră precum legile de pe tablele lui Moise.

În schimb, conspirațiile vin cu certitudini, cu epifanii de genul “am atins cunoașterea cu mâna și cunoașterea era bună, plăcută și pufoasă”, cu adevăruri simple, clare și invariabil personale. Îți confirmă toate fricile. Îți explică de ce tu n-ai aia sau ailaltă. De ce este lumea așa și pe dincolo. Plus că-ți mai dă și un super bonus (la conspirații sunt mereu promoții): nu e vina ta. E vina lor. A LOR.

Deloc în ultimul rând, conspiraționismul flatează. Tu înțelegi ceva ce alții sunt incapabili să priceapă. Ești treaz, pe când ceilalți dorm somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de reptilieni. Tu nu ești oaie, nu faci parte din turmă. Tu ești Neo după ce a înghițit pastila roșie, ei sunt branșați la Matrice. Și uite cum viața ta — oricât de banală, de tristă, de ratată — capătă proporții epice. Ești parte dintr-o luptă cosmică. Ești Rezistența. Ești Străluminatul.

Nu contează corijențele primite în școală, contează premiile cu coroniță pe care ți le-ai smuls din școala vieții. Contează că ai pătruns în tainele planului mondial de depopulare prin vaccinuri experimentale pentru boli inexistente. Contează că ai prins schema cu înlocuirea rasei albe prin scăderea forțată a natalității și prin imigrație. Contează că “EI” nu au absolut nicio șansă să te prostească în față, ca pe restul fraierilor.

Cei care înțeleg la perfecție teoriile conspiraționiste nu caută răspunsuri la niște curiozități reale, stârnite în ei de ceea ce îi înconjoară. Caută doar povești prin care să-și explice lumea complexă și complicată în care trăiesc. Preferabil unele cu eroi neînțeleși și dușmani cu chipuri străine și totuși familiare. Știința vine cu întrebări aride, formale, rigide — conspirațiile vin cu răspunsuri ambalate în material video narat cu voce gravă, ton încet și vorbe rostite rar.

Iată de ce, mai mult decât niște înțepături de floretă pe tema asta, nici n-aș vedea — și în niciun caz vreun plesnit cu bârna din ochi. Fiindcă din perspectiva poveștii, conspirațiile sunt tot atât de firești ca “Scufița roșie”. Doar lupul e mereu altcineva, iar bunica nu are nici măcar 30 de ani împliniți.

Cabinetul de optică personală

Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public. În societatea de tip sifon cu bule de astăzi, unde oamenii văd lumea prin prisma reverberațiilor din camerele de ecou în care s-au încuiat, zău că ar fi de mare folos.

Ce ajutor s-ar putea găsi la un cabinet de optică personală? Omul ar veni, l-aș asculta cu urechea, i-aș pune un diagnostic (miopie ideologică, orbire conspirațională, strabism moral, hipermetropie informațională etc.) și i-aș recomanda un tratament. Eliberabil fără rețetă, în orice librărie.

Uman vorbind despre termenul de valabilitate

Îmi imaginez un viitor în care oamenii ar primi la naștere termen de valabilitate. O dată la care — dacă nu se întâmplă evenimente externe aleatorii sau acte de stupiditate pură ale deținătorului — omul ar ști pe tot parcursul vieții când i se va elibera propriul certificat de deces. Cu actualizare dinamică, în funcție de factorii la care este expus ori se expune voluntar: dacă a fost hrănit la sân când era sugar, calitatea aerului respirat, alimentație, vicii (fumat, alcool, substanțe, jocuri de noroc etc.), igienă personală, folosirea de protecție solară, viață sexuală, grad de alfabetizare și educație, mediu social, activitate sportivă, culturală, spirituală, profesie etc.

Sunt curios cum ar evolua societatea umană într-un astfel de scenariu, care nu-i nici pe departe atât de improbabil precum pare.

Nostalgii pentru viitor

Îmi amintesc de iernile din copilărie — niciuna fără zăpadă. Îmi amintesc de vremurile din satul bunicilor când încă nu ajunsese curentul electric și cititul la o lampă cu gaz era practic imposibil — uram mirosul gazului și de aceea culcatul odată cu găinile era o realitate de fiecare zi.

Ne-am pierdut acest ritm natural al existenței. Ne-am pierdut pulsul acela care semnalizează viața. Ne-am pierdut diferențele dintre zi și noapte, dansul ciclic al anotimpurilor, comutatorul între “aprins” și “stins”. Ne-am pierdut pe noi înșine, într-un soi de perpetuum mobile nefiresc și artificial.

Perechi de neperechi

Am două perechi de ochi: cei de cititor și cei de scriitor. Ba, uneori, simt că mi-ar da ghes și niște ochi de critic — dar pe aceștia mă străduiesc din răsputeri să-i folosesc la orice altceva decât la literatură.

Ochii de scriitor încerc să mi-i folosesc doar în două situații: când mă uit la lume și când privesc pagina în care pun cuvinte. Dar, câteodată, se furișează pe nebăgare de seamă și atunci când în fața lor apare câte o bucată de text. Și mă trezesc citind ca o persoană care a vizitat uzina și a văzut cu proprii-i ochi cum se croșetează salamul de Sibiu pentru a ajunge în galantare. Aproape întotdeauna îmi iau seama și-mi pun înapoi ochii de cititor. Chiar și cu cărțile mele, odată ce sunt gata și numai după ce a trecut mult timp de la acel moment, folosesc perechea de ochi de cititor.

Vreau să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi. O consider una dintre marile desfătări ale vieții — dacă nu cumva chiar cea mai.

TareCeApasăTare.ro

Vorbim invers proporțional cu cât putem să gândim.

Avem opinii puternice despre lucrurile care nu ne privesc personal în mod direct și ne sunt total indiferente cele care ne privesc în mod direct pe noi toți.

Ne urnim infinit de greu și ne răzgândim mai iute ca gândul.

Ne jurăm pe toți sfinții, dar tot dracii ne sunt cei mai simpatici.

Luăm regulile ca pe niște provocări.

Ne facem că ne facem că facem.

Știm extrem de precis despre cum poate să iasă ceva perfect numai în legătură cu ce se află în ograda altora.

Noi am avut ideea asta primii și cu mult timp în urmă, dar alții ne-au furat-o, au avut noroc chior și aveau pe cineva în spate.

Munca n-a îmbogățit pe nimeni, niciodată — șmecheria pe foarte mulți, întotdeauna.

Singurul lucru care contează e forma, fondul e doar o invenție a fraierilor.

Totul e de căcat.

De-a inov-ați ascunselea

Trăim în epoca în care orice lucru funcțional este o relicvă din Mezozoic dacă nu-i bucșit de senzori, nu vine cu aplicație și nu-și face regulat actualizări de firmware. O foarfecă bună nu mai e o foarfecă bună, ci de-a dreptul un obiect preistoric. Dar dacă poate măsura compoziția hârtiei, e dotată cu giroscop, ghidaj prin laser și trimite notificări, atunci da — e marfă garantată, de viitor. Iar dacă-i agățăm și un AI în coadă, clar am ieșit la drum asfaltat care ne scoate în bulevardul ‘succesurilor’ planetare.

Și nu, problema nu e cu progresul — sau, cum ar zice gurile care funcționează indepedent de creier, “globaliștii progresiști”. Problema e cu noi. Fiindcă peste tot și fără oprire se desfășoară o adevărată Daciadă de a face lucruri doar pentru că putem — și nu pentru că ar avea câtuși de puțin sens.

Bine, în vremurile când algoritmii LLM ‘scriu’ eseuri, poeme și romane despre condiția umană, ar trebui să fim totuși fericiți că nu suntem angajați într-o discuție aprinsă pe chat cu hârtia igienică după care tocmai am tras apa.

Când nu știi ce vrei, vrei ce nu știi

Dorim din inerție. Dăm clic din reflex. Acceptăm din oboseală. Lumea a devenit prea complexă, prea rapidă și prea multicoloră ca să mai avem timp — ori răbdare — să ne formăm gusturi, preferințe, înclinații. Ne place ceea ce ni se servește nu pentru că ne gâdilă eul, ci pentru că este.

Iar orice este, e binevenit.

Însă atunci când nu (mai) ai propriile repere, devii jucăria altora. Te uiți la ce-ți recomandă Netflix, asculți playlisturile pe care ți le face Spotify, cumperi produsele pe care ți le propune eMAG. Algoritmii îți spun direct ce-ți place, ce-ți trebuie, ce te satisface. De parcă ați fi prieteni din copilărie și ați crescut împreună pe aceeași stradă.

Și, cel mai adesea, accepți ce ți se dă. Fiindcă știi cum e: n-ai cum să te rătăcești atunci când nu știi unde trebuie să ajungi. Iar să confirmi, oricum are un cost infinit mai mic decât să decizi.

“Orice” e ca și cum ai spune “nimeni”.

Meseria mea, cuvântul

Sunt ani mulți de când știu asta. Poate pentru că m-am văzut întotdeauna ca fiind un om norocos.

Singura chestiune despre care încă sunt în dubiu privește felul respectivului cuvânt: mai degrabă verb sau mai degrabă substantiv?

Merge și așa, perfect

Zi de zi, lupta este în permanență să faci pendulul să se miște între cele două orori. Că nu-i vreuna mai brează decât cealaltă. Singura diferență între ele este doar în privința destinației finale: Tărâmul de Miazădegeaba ori Tărâmul de Miazăniciodată.

Iar când pendulul stă, înseamnă că rotițele din interior se învârt în gol.

Problema unui rezultat

A existat nu cu mult timp în urmă un univers în care calculatorul — în sens propriu, nu acela de PC — nu făcea parte din viața omului de rând. Care, atunci când avea nevoie să afle, trebuia să calculeze cât face 325 înmulțit cu 843 ca sălbaticii. Pe hârtie! De mână!

Apoi, de prin anii ‘70 japonezii au început să cucerească lumea cu produsele lor electronice și tehnologiile de miniaturizare. Și doar cine a insistat extrem de tare nu a avut un calculator. Nu doar pentru ubicuitatea dispozitivului în sine, ci mai cu seamă pentru tranziția de la “obiect” la “funcționalitate”. Drept urmare, să calculezi de mână cât face radical din 729 a devenit în scurtă vreme caduc. Dincolo de orele de matematică din școală, astăzi este o activitate de nișă, doar pentru pasionați. Dacă poți obține 273.975 și 27 pocnind din degete, de ce ți-ai bate capul? La urma urmelor, rezultatul contează.

De vreo trei ani încoace am intrat în universul LLM-urilor generatoare de conținut. Și mă îndoiesc că va lua mai mult de un deceniu ca aceste “AI-uri” să capete o ubicuitate la care creierele de silicon ale calculatoarelor n-au visat vreodată. Cine o să mai scrie un text din capul său, dacă-l poate obține pocnind din degete? Și, de altfel, cine o să-l mai citească, dacă va fi transformat într-un sound bite de 15 secunde, livrat ca mesaj audio sau video în feed? Că la urma urmelor, rezultatul este singurul care contează.

Am așa, un sentiment mai degrabă acut, că în zilele noastre Kafka n-ar mai fi scris “Procesul”, ci “Rezultatul”.

Aș da zile de la sine

De câte ori nu te trezești — inexplicabil — într-o dispoziție execrabilă? O zi din aceea în care corăbiile ți-s înecate, totul e pe dos și nimic nu-ți iese? O zi în care ai prefera să stai departe de toți și de toate, într-un ungher ferit, unde să nu te deranjeze nimeni până îți trece?

Dar oare asta nu înseamnă că ai putea — la fel de inexplicabil — să muți comutatorul din capul tău în cealaltă poziție, ca să te trezești într-o dispoziție extraordinară?

De la generația Pic și Poc la generația Tik și Tok

Cândva, pe timpul dinozaurilor, în anii ‘70 ai secolului trecut, niște animatori români au creat două personaje ajunse celebre: Pic și Poc. Două, pentru că... n-am idee, în universul concentraționar al României de sub bocancul ocupației comuniste, ‘tovarășii’ trebuiau să joace mereu la dublu? Căci, în afară de omulețul lui Gopo și de Pătrățel, personajele de desene animate românești au fost întotdeauna perechi: Mihaela și Azorel, Bălănel și Mieunel, Oacă și Boacă.

Era bucurie mare când, prin grădinițe și școli, apăreau proiecționiști — cu aparatele lor uriașe, cu role de film mari cât o roată de mașină — care timp de vreo jumătate de oră ne fermecau cu “sesiuni” de 3-4 filmulețe de desene animate, nu mai lungi de câteva minute fiecare. Și nu cred să se fi petrecut mai des decât o dată pe an acest gen de întâmplări miraculoase.

Și mă uit azi în jurul meu și văd țânci de-o șchioapă, care stau cu ochii — și cu orele — în câte un ecran de telefon ori de tabletă. Privind la tot soiul de măscări pe YouTube, TikTok sau aiurea. Zi de zi.

Marele Salt Înapoi?

Ai, n-ai, ai

Între util și simbol, între funcție și aparență, se întinde o zonă fascinantă din marketing și psihologie: semnalizarea. (“It's signals, Jerry, it’s signals!”) O zonă care ține mai deloc de valoarea intrinsec funcțională, cât mai ales de imaginea proiectată în exterior a produselor ori serviciilor cumpărate.

Nu contează ceasul, ci ce marcă anume este. Nu melodia, ci cine o cântă. Nu atât mașina, cât ce reprezintă brandul. Nu specializarea de pe diplomă, ci numele universității emitente. Nu cartea, cât mai ales coperta — și adeseori, unde o citești.

Ce semnalizăm prin alegerile noastre?

Că ne permitem.

Că știm.

Că ne pasă.

Că suntem diferiți.

Că suntem aidoma grupului din care aspirăm să facem parte.

Ba chiar, câteodată, toate odată.

Semnalizezi, deci exiști.

Expresii de-a gata, v-o dau cu lopata!

Mă enervează automatismele conversaționale. Un soi de spam — pe spuselea sau pe scriselea — dorit de nimeni, dar pe care îl primim de-a valma cu toții. Gratis, însă cu preț mare.

“Cu drag”. “O zi bună”. “Numai bine.”

Așa că, dacă tot avem nevoie de asemenea scurtcircuite mentale, propun un set reșapat de expresii:

Cu dragavei.

Weekend făinos.

O zi Osbourne.

Toante cele bune.

Te pup pe sufleu.

Cu deosebită știmă.

Numai pe vine.

Călătorului îi șade bine cu bătutul pasului pe loc

Ca mulți alții din generația celor crescuți cu cheia la gât, am fost fan Jules Verne în copilărie. Și pentru că acasă aveam doar 5–6 volume din colecția scoasă de Editura Ion Creangă, mi-am făcut legitimație de acces la Biblioteca Județeană Timiș pe la vreo 11–12 ani. Să pot citi toate cărțile apărute până atunci în limba română. Cărți traduse cu toatele din ciclul Les Voyages Extraordinaires, la care Jules Verne a scris vreme de 40 de ani.

M-a fascinat ideea de explorare. De lumi noi și necunoscute și nemărginite. De aventurare prin aceste lumi, care în cele din urmă schimbă profund călătorul. Motiv pentru care, multă vreme, nici n-am asociat călătoria cu relaxarea, ci cu transformarea. Fiindcă la capătul unei călătorii nu te mai întorceai niciodată exact cum ai plecat.

Și-mi pare că în lumea de astăzi, cu oameni incomparabil — și inimaginabil — mai bogați decât cei de odinioară, cu sute de companii de zbor low-cost și cu milioane de camere de hotel pentru toate buzunarele, călătoria a ajuns un simplu moft. Un banal decor pentru noi înșine. O altă formă de validare.

Suntem peste tot și pe niciunde. Și, deși ne mișcăm mai mult — și mai mulți — ca niciodată, rămânem nemișcați pe dinăuntru ca niște cocostârci înțepeniți pe o baltă moartă. Gândim la fel. Simțim la fel. Instagramăm aceleași locuri, din aceleași unghiuri. Diferă doar filtrele pe care le folosim — și de multe ori, nici măcar acelea.

Iar atunci nu-i nicio mirare că, adesea, călătorul modern ajunge cel mai departe în propria-i încremenire.

Întrebi* ca să afli sau ca să dovedești că știi deja răspunsul?

Curiozitatea e prețioasă. Și merită cultivată. Încurajată.

Suficiența pe pilot automat? E mereu stupidă.

*În viața de zi cu zi, nu ca tehnică retorică utilizată deliberat în anumite contexte.