Larve

Sunt prin toate părțile. Colcăie. Au infestat totul. Se regăsesc la orice nivel al societății, de la talpa țării la vârfurile rarefiate ale puterii.

Și nu faptul că există este problema. Ci veșnica încremenire în etapa cuprinsă între eclozare și stadiul de adult. Nici calul nici măgarul. Nici cu căruța nici pe josul. Nici umbra nici omul.

Puțin din toate. Nimic din tot. Larve pentru eternitate.

Elogiu naivității

Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.

Și apoi cresc.

Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.

Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.

Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.

Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?

Victoria mai ia o pauză

Șansele să câștigi la loterie? Una la zeci sau chiar sute de milioane (1 la 14 milioane la Loto 6/49, 1 la 140 milioane la EuroMillions, 1 la 292 milioane la Powerball etc.). “Noroc” nici măcar nu începe să descrie o asemenea pleașcă.

Bun. Acum imaginează-ți că cineva umflă potul cel mare. Din secunda imediat următoare, acea persoană:

• are un IQ cu mult peste medie

• se pricepe la absolut tot ce mișcă, de la cuantică la politici sociale

• are întotdeauna dreptate când deschide gura

• știe mai bine decât oricine din lume absolut orice

• rostește numai adevăruri fundamentale, mai dihai decât Oracolul din Delfi odinioară

• poate face orice, oriunde, oricât, oricui

Poftim, cum adică “absurd”? Asta-i exact logica pe care o aplicăm miliardarilor de anvergură planetară. Au câștigat la loteria vieții și brusc au devenit oracole universale. De zici că biletul câștigător a venit la pachet cu omnisciența, omnipotența și omniprezența.

Cât de mare o ai?

De modestie e vorba. Că de egomaniaci, egolatri și egoiști avem supraproducție la hectar, ținând cont de cei 8 miliarde de oameni și 29 miliarde de conturi social media care zburdă în prezent pe Terra.

Și uite consecințe: dacă înainte de Eliberarea de sub ocupația comunistă umbla pe ascunselea bancul cu vecinii Uniunii Sovietice (“Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea URSS!”) egomonștri zilelor noastre spun fără ocolișuri prin sângele, lacrimile și suferințele altora că “Rusia nu are granițe”.

Măsoar-o. Iar dacă-ți iese mică socoteala, poate-i momentul pentru o intervenție chirurgicală pe sufletul gol.

Lectura-vura (XII)

Am aflat la spartul târgului că Un veac de singurătate a fost ecranizată sub formă de serial TV. Și, cu o înfiorător de mare reticență, am zis să văd cum este.

N-am rezistat nici măcar la jumătate din primul episod. Dar m-am apucat să recitesc — furibund la început, apoi cotropit — cartea.

Nu se poate pune în imagini și în dialoguri, în carne și viață, în culori și sunete textul lui Márquez. Nu știu dacă este o chestiune valabilă pentru absolut toate cărțile lui (nu l-am citit din scoarță-n scoarță), dar scrierile lui Gabo — asemenea celor ale lui Kafka — îmi pare că nu se pot “traduce” în alte arte. Sunt atât de intim legate de cuvântul scris, încât nu pot exista dincolo de paginile unei cărți. Proza lui Márquez trăiește prin cuvânt — curgerea propozițiilor, înlănțuirea hiperbolelor, ritmul legănat al poveștii. Nimic din toată această magie nu traversează drumul în partea cealaltă, pe ecran.

Aș spera ca măcar o parte dintre cei care au văzut serialul să “vadă” Macondo cel adevărat, de sub pana lui Márquez.

Vreme vine, vreme rece

Schimbările de anotimpuri vin inclusiv cu schimbări de garderobă. Iar în sezonul rece (înainte de încălzirea globală — care, firește, este o farsă și nu există — acest sezon ținea toate lunile cu litera R în denumire) apar și accesoriile dedicate protejării diverselor părți mai moi și mai sensibile.

Și un cașneu e mereu binevenit. Dacă nu pentru frig, măcar pentru ținut nasul la cutie cât timp continuăm să ni-l vârâm în treburile altora.

Aici și acum

Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent. Fac parte din tagma celor pentru care meditația nu funcționează — și martor mi-e Buddha că am încercat și am insistat repetat. N-am putut să-mi dresez neuronii sau să-mi pieptăn sinapsele și pace!

Dar în momentele când ești cu fierul în mână, orice altceva dispare. Rămâi doar tu, fierul și gravitația. Și nu mai e loc de nimic în clipă în afară de ACUM!

Hâțână, hâțână-mă

Ca plebeu de pe unde a-nțărcat mutul iapa-n Balcani, n-am sofisticarea intelectuală a vechilor greci. Să am cu ce scrie incantații ale Muzei, asemenea lui Homer.

Așa se face că, atunci când mă așez la locul de scris, îmi invoc Muza într-un mod cu mult mai prozaic: “hâțână, hâțână-mă, hâțână, mă Muzo!”.

Chin și voie bună

Asta să ne fi rămas de la cei mai drepți și mai viteji dintre traci — bucuria în fața inimaginabilelor poveri, ca nemuritori ce suntem — și ne mai scoteam noi cumva ca neam.

Dar nuuu! Noi a trebuit să o moștenim pe aia cu trândăvia și să ne dăm bătuți la cel mai mic semn de greutate. În timp ce ne smiorcăim că universul e un nașpet care conspiră împotriva noastră fiindcă avem o țară.

Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Smiorc cu smiorc se face etos

Vreau să mă smiorcăi despre smiorcăiala noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne și mâine! Că nimeni nu e mulțumit de nimic în Grădina Maicii Tale.

Dacă e așa, ar trebui să fie altfel. Dacă e altfel, de ce nu e așa? Dacă e de-a latul, mă jur că ar fi fost perfect dacă venea de-a curmezișul. Ce nenorocire să fie de-a curmezișul, numai mie mi se putea întâmpla una ca asta! E prea frig, dar e și prea cald. E destulă, dar nu ne ajunge. E mișto pe verde, păcat că nu e și pe albastru.

Iarba nu ne mai place, clonțul nu ne mai tace, de trei eoni încoace.

Ratatu-i …

... o traumă existențială?

... o tâmpenie colosală?

Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).

Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.

Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.

Ratatu-i băgare în zeamă.

Dar-ar iama

Dacă Dalai Lama era de colea, din grădina pe unde paște fericită Mio Rița, altfel mergea lumea. Omenirea n-ar fi învățat despre liniște, pace interioară și meditație, ci despre bocet și doină. Nu tu respirație controlată, ci oftat adânc. Nu tu mantre, ci țâpurituri de nuntă și vaiete de priveghi.

Un Dalai Lama de la Fălticeni ar fi predicat resemnarea fatalistă, dar și datul iamei: buluc după pomeni, năvală la frecatul mentei, iureș împotriva curentului, ucigașul tăcut. Smiorcăială, haz de necaz, cleveteală, năduf, stângu-n dreptul.

Adio karma, bun găsit carmangerie!

D-l Goe suntem noi

Trăim în cele mai bune timpuri pe care le-a cunoscut această țară în toată istoria ei. Ne bucurăm de libertate, avem acces la orice informație și la toate tehnologiile posibile, cea mai mare speranță de viață și cel mai ridicat nivel de trai comparat cu oricare generație dinaintea noastră.

Și noi, fiindcă e lucru mare cât de deștepți suntem, ce facem? Ne smiorcăim că nu vine când vrem noi să vină. Îi spunem urâtului ăluia de Bruxelles să nu mai insiste atâta să nu scoatem capul pe fereastră, că ce treabă are el cu niște daci liberi în care colcăie suveranismul? După care batem din picior și urlăm să oprească trenul, fiindcă ne-a zburat pălăria. Reușim să ne blocăm mental în WC-ul istoriei care este comunismul. Vedem chestii metalice și sclipicioase de care ne agățăm, fără să știm că ele sunt cele care opresc garnitura de vagoane în plin câmp.

Puișorule, să nu rămânem naibii repetenți și veacul acesta!

La chei noi, lachei vechi

Oare nu este de o desăvârșită superbitate cum noile tehnologii sunt folosite de aceleași vechi și triste figuri, prin aceleași tipologii de jalnice unelte, pentru modelarea agendei publice utilizând tradiționalele butoane emoționale (străinul, schimbarea, diferența etc.)?

Aceleași melodii, dar difuzate prin boxe cu amplificare de zgomot. Aceleași lozinci, doar că lătrate în postări sponsorizate pe social media. Aceleași spaime, dar servite astăzi cu mult hashtag și emoji.

Degeaba am schimbat instrumentele, dacă bucățile muzicale interpretate de orchestră sunt cântate după veșnicele partituri. Nu mai e clavecin, ci pian, însă noi ăștia, din public, aplaudăm precum focile, convinși că asistăm la un concert nou.

Cât o să mai cumpărăm, mereu și mereu, bilete la același spectacol?

Puțintică răbdare!

Găsesc uluitor cum s-au schimbat așteptările într-o singură generație. Ceva ce acum 30 de ani lua un timp de X, astăzi trebuie să se întâmple imediat. La capătul gândului, de preferință, și gata de utilizare. Lumea asta tot mai digitalizată ne-a învățat cu succesiunea instantanee a lui 0 și 1. Și, pornind de aici, cu binaritatea dintre “acum, vreau” și “nu e acum, nu există”.

Să mai respirăm, să mai ședem, să mai dăm timp să se pârguiască.

Ai prins șpilul?

Dacă pricepi unde bat. Dacă știi ce zic. Dacă mă înțelegi pe undeva.

Nu-mi plac scriitorii-predicatori. Cei care se urcă într-un amvon situat la ultimul etaj al unui zgârie-nori și ne toarnă, de regulă într-un potop de cuvinte, predici imuabile despre lume și viață. Poate de aceea nu i-am gustat niciodată pe clasicii literaturii ruse — cu notabila excepție a lui Cehov.

M-am simțit mereu atras de condeierii care fac cu ochiul cititorilor, care creează complicități cu aceștia, care lasă niște fire în gherghef să și le lege singuri. Scrierile faine sunt ca mobila IKEA sau seturile LEGO (nordicii ăștia!).

Povestea-i șfara cu motocei la capăt, de crapă mâțele jucându-se cu ei.

Farmacia ficatului

Este adevărat, bolile cardiovasculare sunt cauza principală a mortalității la români. Dar îmi pare că “farmacia inimii” nu e deloc caracteristic brandului nostru cel românesc.

Noi murim de grija altuia, pentru că ne roade adânc la ficați ce fac diverși cetățeni cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă.

Ergo.

Lucrul manual

Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri. Poate de unde am avut întotdeauna două mâini stângi când era vorba să fac ceva cu cei zece cârnâciori. Îmi aduc aminte de un bătrân ceasornicar din Timișoara, care avea o gheretă la parterul vechiului magazin Modern din Piața Operei — trebuia să fiu smuls de acolo ca să mă dau dus.

Astăzi la fel, aș putea să stau să mă uit cu orele la un zidar ori la un lutier, la un tâmplar ori la un pietrar. Dar azi, mai mult decât ieri, îmi pare că oamenii aceștia, care știu să-și folosească mâinile, sunt și mai de admirat. În lumea lui unu și zero, unde minciunile sunt “alternative facts”, adevărurile sunt “fake news” și ceea ce vedem ori auzim au fost generate algoritmic.

Bine, în ceea ce mă privește, tot lucrul textual rămâne baza.

Fără titlu

Sunt copywriter din vremurile când printul era rege. Iar în print (ziare, reviste, materiale la punctul de vânzare), titlul făcea legea. Guru Ogilvy avea chiar o vorbă despre asta, că titlul înseamnă 80% dintr-o reclamă. Așa că, atunci când îmi câștigam pâinea ca “redactor de texte publicitare”, după ce primeam un brief de creație scriam prima dată titluri. Zeci. Sute, câteodată. Și până nu aveam 2-3 titluri “beton”, nu scriam niciun rând la textul reclamei.

Am rămas din timpurile acelea nu doar cu o slăbiciune deosebită pentru titluri în general, ci mai ales cu ușurința de a scrie titluri din orice poziție, la foc automat.

Fără titlu nu miroase a floare / Fără titlu viața n-are rost.