Amantelor mele, dicționarele

Trupul vostru nu m-a interesat niciodată. Frumusețea vă venea mereu din interior. Pe hârtie, pe dischete, pe CD-ROM, online, ca aplicații — mi-ați bucurat din totdeauna gândurile și privirile.

Cu voi m-am teleportat în alte universuri și prin voi am cunoscut alte lumi. Universuri stranii uneori și necunoscute aproape întotdeauna. Lumi în care muzica sună foarte diferit, dar armonia este mereu prezentă.

M-ați îmbrăcat în straie noi. M-ați hrănit când eram flămând. Mi-ați pus un acoperiș deasupra capului. M-ați ținut de mână când îmi era urât de la atâta mirare.

Rămân al vostru veșnic adorat textual.

3A sau Acțiunea Alungă Anxietatea

Judecata și cumpănitul sunt bune. Foarte bune. Dar numai până în punctul în care devin niște monștri care te paralizează. Și te transformă într-o mlaștină de anxietate.

Când reflecția devine ruminat — fără nimic concret manifestat în lumea reală — e momentul să pui lucrurile în mișcare. Fie și numai cu un pas mărunt, de furnică oloagă. Fiindcă anxietatea e un ierbivor ce paște gânduri. Unul de povești de groază, pentru că devine cât ai clipi un furnal care înghite oricâte cugetări, scenarii și “dar dacă?“-uri ai lopăta spre lacoma-i gură.

Acțiunea, oricât de insignifiantă ar fi, generează o reacție (și da, lipsa de reacție însăși reprezintă uneori tot o reacție). Reacție, adică feedback. Feedback, adică progres. Progres, adică viață.

Hai să

Doar mie mi se pare că a devenit varianta modernă a strigătelor “hăis!” și “cea!” cu care se mânau vitele odinioară? “Hai să vorbim!”, “hai să ne vedem”, “hai să facem ceva!”. Vorba asta a ajuns pocnetul de bici al vremurilor moderne. Stindardul simulacrului de acțiune. Portdrapelul sterilității de a întreprinde.

Pentru că nu e nimic în spatele ei. Cel mult o dorință care n-a ajuns nici măcar în stadiul de pupă.

Hai să nu mai hai să, ci direct să.

Frumi

De preferat a se asezona cu un adverb relativ. “Cam frumi”. Că așa ne place nouă azi — totul să fie micuț, puțintel, drăguțel și, relativ vorbind, neangajel.

Diminutivul — pardon, diminutivelul! — a devenit balsamul universal de suflet românesc. Și e cam frumi.

Vitriol Vezuviul de-ar vărsa

... cu noi parte-n parte să se bată-n ură n-ar putea. Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.

Îmi aduc aminte de internetul din anii ‘90, de dinaintea erei Google. Când World Wide Web era minunea aceea fabuloasă care putea să conecteze lumea printr-un clic. Unde oamenii se strângeau laolaltă pe bază de interese comune. Și care era un spațiu liber, al tuturor și al nimănui, unde orice era posibil.

Și mă uit la internetul de astăzi. Deținut practic de o mână de triliardari. Algoritmizat până în dinți. Controlat până-n prăsele. Cu ura ca monedă cu deplină putere de circulație.

Am vrut conexiune. Am primit inflamări.

Am vrut comunitate. Am primit tribalism.

Am vrut libertate. Am primit dependență.

Iar pentru că internetul a pătruns în toate cotloanele vieții noastre și în orice colțișor de lume, atmosfera Pământului a ajuns la patru părți de azot, o parte de oxigen și multe părți de ură.

Dar cum știi că-i real?

Trăim cel mai adesea cu capul într-un roi de impresii. Mai mereu bazate pe ceea ce materia noastră cenușie își imaginează că ar fi adevărat. Dar singura minune adevărată a lumii — creierul uman — este cumplit de energofagă. Fiindcă are de ținut literalmente în picioare o incredibilă mașinărie ce călătorește prin timp. Motiv pentru care economisește pe rupte și din răsputeri de unde poate. Cel mai adesea folosind aproximările. Brodelile. “Cam așa”-urile.

Vorbește cu oamenii. Pune întrebări. Măsoară. Sondează. Verifică. Verifică a doua oară. Și încă o dată — ceilalți oameni au fix același gen de organ energofag ce sălășuiește sub varietatea infinită de freze existente-n lume.

Distanțele din universul cunoscut omului sunt nimic pe lângă distanțele din om.

Jocular jocul ar fi, știi?

Când ai fost ultima dată poznaș cu tine însuți? Nu ironic, nu sarcastic, ci de-a dreptul jucăuș. Fără să-ți pese de ridicol. Fără să te gândești la ce-o să zică gura lumii cea foaie verde lobodă. Fără regrete.

Undeva, cândva, de-a lungul drumului ce vine dinspre copilărie, am uitat să mai fim năstrușnici. Și am învățat, prin dresaj, că gluma-i superficialitate. Că adulții adevărați sunt severi cu ei înșiși. Că trebuie să ne luăm în serios și să fim oameni serioși, ce naiba!

De-aia a și ajuns totul o corvoadă țeapănă și solemnă. Cărțile trebuie să fie “profunde” sau deloc. Pictura trebuie să “transmită” chestii și, recomandat, pe cât mai multe frecvențe. Alergatul trebuie să aibă un obiectiv precis, că nu putem alerga așa, de nebuni sau — Doamne ferește și păzește! — de plăcere.

Mozart era un năstrușnic cu muzica. Picasso, un năzdrăvan nepereche cu forma și culoarea — el și recunoștea, de altfel, că i-au trebuit patru ani să învețe să picteze ca Raffaello, dar toată viața să picteze ca un copil. Caragiale își râdea de tot și de toate, începând cu el însuși. Și poate de aceea cei mai mulți dintre noi nu reușim să creăm nimic care să merite (dar mulțumim din inimă fierbinte Partidului Miliardarilor Duși De Acasă pentru minunatele lor AI-uri cu care noi toți putem să). Ne lipsește duhul acela neastâmpărat care transformă munca în joacă și joaca în artă.

Jocular jocul ar fi, știi? Seriozitatea-i un sinonim sleit la searbăd.

Brizbrizuri și bizarerii

Am evoluat, ca specie. Am descoperit punctele cardinale, am inventat busola, am cucerit oceanele. Și apoi, asemenea lui Dănilă Prepeleac, am dat banala busolă la schimb pe tot felul de brizbrizuri. Fiindcă — nu-i așa? — sclipiciul este viață și viața-i sclipici.

Totul trebuie să aibă un “twist”, ceva “touch”, niște “wow”. Cafeaua nu mai e cafea, ci “experiență senzorială”. Pâinea nu mai e pâine, a ajuns “produs artizanal”. Până și sărăcia și-a luat-o peste dinți: acum este “stil de viață sustenabil”.

Pe rețelele sociale, lucrurile au depășit până și cotele apelor Dunării din timpurile potopului lui taica Noe. Nimeni nu mai postează o poză cu mâncare, ci “creează conținut”. Iar dacă te filmezi dansând din buricul degetului mijlociu, îți construiești de-a dreptul propriul “brand personal”. Bizareria supremă? Toată lumea o face cu deplină seriozitate.

Nici măcar vocabularul n-a scăpat de brizbrizuri: nu se mai vorbește simplu și omenește. Toată lumea “implementează”, “acționează sinergic” și “optimizează procese” — bineînțeles, numai dacă “face sens”.

Pare că în zilele noastre am uitat până și de ideea de busolă. Dar poate că nu e chiar totul pierdut. Poate că, asemenea celei de-a doua veniri a lui Iisus, va sosi și ziua aceea când vom redescoperi miracolul bizar al firescului.

Larve

Sunt prin toate părțile. Colcăie. Au infestat totul. Se regăsesc la orice nivel al societății, de la talpa țării la vârfurile rarefiate ale puterii.

Și nu faptul că există este problema. Ci veșnica încremenire în etapa cuprinsă între eclozare și stadiul de adult. Nici calul nici măgarul. Nici cu căruța nici pe josul. Nici umbra nici omul.

Puțin din toate. Nimic din tot. Larve pentru eternitate.

Elogiu naivității

Copiii cred că adulții știu ce fac. Că lumea are sens. Că dacă ești bun cu oamenii, ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Că dacă faci bine, vei primi bine. Că “te iubesc” reprezintă o exprimare a dragostei.

Și apoi cresc.

Și înțeleg că mai nimeni nu știe de capul lui. Că lumea e mai degrabă o înlănțuire de întâmplări îmbrăcate în aparențe de logică și ordine. Că binele e pentru fraieri. Că munca onestă e pentru proști. Că “te iubesc” poate însemna orice, de la “mi-e frică de singurătate” la “îmi ești util(ă) pentru moment”.

Devin “maturi”. “Realiști”. “Cu capul pe umeri”. Când, de fapt, au ajuns doar la capătul programului de dresaj social. Au învățat să fie cinici. Să treacă totul prin filtrul lui “cui prodest?”. Să nu mai fie în stare să vadă un gest drept ceea ce este, fără să-l cearnă prin enșpe site de suspiciune.

Dar naivitatea aceea copilărească, pe care noi toți ăștia, adulți gravi și cu morgă, o considerăm slăbiciune, e poate cel mai curajos mod de a trăi. A crede în oameni, când toți cei de lângă tine țipă să nu carecumva să o faci, nu-i defel o dovadă de prostie. Ci, mai degrabă, un soi de revoltă. Un refuz de a lăsa universul să-ți ucidă capacitatea de a spera.

Și dacă singura cale de a avea o lume în care ar merita să trăiești — și nu doar să viețuiești — este naivitatea de a crede că o astfel de lume este posibilă?

Victoria mai ia o pauză

Șansele să câștigi la loterie? Una la zeci sau chiar sute de milioane (1 la 14 milioane la Loto 6/49, 1 la 140 milioane la EuroMillions, 1 la 292 milioane la Powerball etc.). “Noroc” nici măcar nu începe să descrie o asemenea pleașcă.

Bun. Acum imaginează-ți că cineva umflă potul cel mare. Din secunda imediat următoare, acea persoană:

• are un IQ cu mult peste medie

• se pricepe la absolut tot ce mișcă, de la cuantică la politici sociale

• are întotdeauna dreptate când deschide gura

• știe mai bine decât oricine din lume absolut orice

• rostește numai adevăruri fundamentale, mai dihai decât Oracolul din Delfi odinioară

• poate face orice, oriunde, oricât, oricui

Poftim, cum adică “absurd”? Asta-i exact logica pe care o aplicăm miliardarilor de anvergură planetară. Au câștigat la loteria vieții și brusc au devenit oracole universale. De zici că biletul câștigător a venit la pachet cu omnisciența, omnipotența și omniprezența.

Cât de mare o ai?

De modestie e vorba. Că de egomaniaci, egolatri și egoiști avem supraproducție la hectar, ținând cont de cei 8 miliarde de oameni și 29 miliarde de conturi social media care zburdă în prezent pe Terra.

Și uite consecințe: dacă înainte de Eliberarea de sub ocupația comunistă umbla pe ascunselea bancul cu vecinii Uniunii Sovietice (“Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea URSS!”) egomonștri zilelor noastre spun fără ocolișuri prin sângele, lacrimile și suferințele altora că “Rusia nu are granițe”.

Măsoar-o. Iar dacă-ți iese mică socoteala, poate-i momentul pentru o intervenție chirurgicală pe sufletul gol.

Lectura-vura (XII)

Am aflat la spartul târgului că “Un veac de singurătate” a fost ecranizată sub formă de serial TV. Și, cu o înfiorător de mare reticență, am zis să văd cum este.

N-am rezistat nici măcar la jumătate din primul episod. Dar m-am apucat să recitesc — furibund la început, apoi cotropit — cartea.

Nu se poate pune în imagini și în dialoguri, în carne și viață, în culori și sunete textul lui Márquez. Nu știu dacă este o chestiune valabilă pentru absolut toate cărțile lui (nu l-am citit din scoarță-n scoarță), dar scrierile lui Gabo — asemenea celor ale lui Kafka — îmi pare că nu se pot “traduce” în alte arte. Sunt atât de intim legate de cuvântul scris, încât nu pot exista dincolo de paginile unei cărți. Proza lui Márquez trăiește prin cuvânt — curgerea propozițiilor, înlănțuirea hiperbolelor, ritmul legănat al poveștii. Nimic din toată această magie nu traversează drumul în partea cealaltă, pe ecran.

Aș spera ca măcar o parte dintre cei care au văzut serialul să “vadă” Macondo cel adevărat, de sub pana lui Márquez.

Vreme vine, vreme rece

Schimbările de anotimpuri vin inclusiv cu schimbări de garderobă. Iar în sezonul rece (înainte de încălzirea globală — care, firește, este o farsă și nu există — acest sezon ținea toate lunile cu litera R în denumire) apar și accesoriile dedicate protejării diverselor părți mai moi și mai sensibile.

Și un cașneu e mereu binevenit. Dacă nu pentru frig, măcar pentru ținut nasul la cutie cât timp continuăm să ni-l vârâm în treburile altora.

Aici și acum

Pe lângă tot restul, îmi mai place la fier și faptul că te ancorează fără drept de apel în momentul prezent. Fac parte din tagma celor pentru care meditația nu funcționează — și martor mi-e Buddha că am încercat și am insistat repetat. N-am putut să-mi dresez neuronii sau să-mi pieptăn sinapsele și pace!

Dar în momentele când ești cu fierul în mână, orice altceva dispare. Rămâi doar tu, fierul și gravitația. Și nu mai e loc de nimic în clipă în afară de ACUM!

Hâțână, hâțână-mă

Ca plebeu de pe unde a-nțărcat mutul iapa-n Balcani, n-am sofisticarea intelectuală a vechilor greci. Să am cu ce scrie incantații ale Muzei, asemenea lui Homer.

Așa se face că, atunci când mă așez la locul de scris, îmi invoc Muza într-un mod cu mult mai prozaic: “hâțână, hâțână-mă, hâțână, mă Muzo!”.

Chin și voie bună

Asta să ne fi rămas de la cei mai drepți și mai viteji dintre traci — bucuria în fața inimaginabilelor poveri, ca nemuritori ce suntem — și ne mai scoteam noi cumva ca neam.

Dar nuuu! Noi a trebuit să o moștenim pe aia cu trândăvia și să ne dăm bătuți la cel mai mic semn de greutate. În timp ce ne smiorcăim că universul e un nașpet care conspiră împotriva noastră fiindcă avem o țară.

Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Smiorc cu smiorc se face etos

Vreau să mă smiorcăi despre smiorcăiala noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne și mâine! Că nimeni nu e mulțumit de nimic în Grădina Maicii Tale.

Dacă e așa, ar trebui să fie altfel. Dacă e altfel, de ce nu e așa? Dacă e de-a latul, mă jur că ar fi fost perfect dacă venea de-a curmezișul. Ce nenorocire să fie de-a curmezișul, numai mie mi se putea întâmpla una ca asta! E prea frig, dar e și prea cald. E destulă, dar nu ne ajunge. E mișto pe verde, păcat că nu e și pe albastru.

Iarba nu ne mai place, clonțul nu ne mai tace, de trei eoni încoace.

Ratatu-i …

... o traumă existențială?

... o tâmpenie colosală?

Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).

Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.

Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.

Ratatu-i băgare în zeamă.