Cu capul între două lumi

Ca timp, scrierea unei cărți poate însemna săptămâni, luni sau ani. Depinde de procesul de producție — ba s-avem pardon, mă musiu: de creație! — al fiecărui scriitor. Plus ceea ce se întâmplă în jurul respectivului proces. Nu de alta, dar chiar și scriitorul este un om (pfff!) în viața căruia se petrec lucruri omenești: nașteri, boli, accidente, decese, slujbe, nunți, naufragii.

În tot acest răstimp, scriitorul pendulează între lumea din cartea la care scrie și lumea în care își scrie cartea. Iar aceste două lumi, indiferent că acțiunea cărții respective se petrece în zilele noastre, acum 2.500 de ani sau 5.000 de ani în viitor, sunt precum apa și uleiul.

Și nu e mereu foarte clar care din lumi este apa și care este uleiul.

Marele Cec În Alb

Dacă mi-a plăcut o bucată de text, nu înseamnă că îmi plac toate textele tale. Și reciproca e la fel de valabilă — dacă ți-a plăcut ceva ce am scris eu, n-o să presupun că îți place cum scriu. Dar minunăția — și fabulosul miracol — este că oameni foarte diferiți pot citi, în momente total diferite, același pasaj de text care să rezoneze extrem de diferit pentru fiecare dintre ei. Fiindcă există o infinitate de posibilități (în sensul de variabile) care pot face să vibreze acea coardă din sufletul unui om.

Nu e matematică și nu poți ști niciodată. Ca scriitor nu poți decât să-ți faci treaba, de fiecare dată, știind că nimeni, niciodată, nu-ți va oferi un cec în alb.

Dar Marele Cec În Alb pe care-l poartă fiecare condeier în buzunarul de la piept este faptul că undeva, cândva, cineva va rezona cu ceva ce a scris.

Master Chef la cuțite cu Mistress Muza

Știi zilele speciale ale lunii de care se vorbește prin reclame? Ei bine, scriitorii beneficiază la rândul lor din plin de acestea - indiferent de sex, gen ori pronume preferat.

Sunt zile în care — pentru că motive — n-ai energie nici să zaci ca leguma pe tocător, darămite să-ți pui imaginația în priză pentru a coace oareșce. Sau zile în care ești prins până peste urechi într-o carte și n-ai nicio tragere de inimă s-o lași din mână ca să apuci condeiul și să scrii la a ta. Ori zile în care ai un chef nebun de absolut orice altceva în afară de scris — de la dat cu aspiratorul la spălat de geamuri și până la curățat canalizarea.

Parcă văd, în asemenea zile, cum Master Chef joacă table cu Mistress Muza ca să vadă cine face primul numărul de puncte ca să câștige partida. Și știi ce? Muza câștigă mereu. Nu doar pentru că dă bine cu zarul, ci mai cu seamă pentru că știe să joace. Fiindcă aud mereu ecoul vorbelor ei:

“O propoziție. O singură propoziție. Oricine, în orice condiții, în orice situație poate să scrie o propoziție. O singură propoziție.”

Iar chestia e că nu doar pofta vine mâncând, ci și inspirația vine scriind.

Capra vecinului și gâsca neamului

Ca demni urmași ai celor mai drepți și mai viteji dintre traci, ne păstrăm prioritățile în viață aranjate mereu la o justă scală de valori. Capra vecinului trebuie să crape, în timp ce gâsca neamului musai că face doar ouă de aur.

N-am nimic cu gâsca — în afară de a-i ura spor la ouat. Dar aș avea un micuț comentariu apropo de cornută: dacă nu e a ta și-n plus, ție nu doar că nu-ți plac caprele, dar nici n-ai avea ce să faci cu una chiar dacă ți-ar pica din cer, păi nu mai bine îți vezi de treaba ta, fără să scrâșnești din dinți la vederea acestei arătări diavolești?

Nu de alta, dar am văzut de-a lungul anilor enșpe mii de comentarii legate de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Iar întrebarea ce merită lansată în eterul etericei atmosfere a piciorului de plai și gurii de rai ar fi următoarea: dacă nu-ți place cum scrie omul — așadar în mod evident cărțile lui nu sunt pentru tine — nu-i mai firesc să ții poteca, în loc să consumi timp, energie și nervi să-l spurci?

În spate se vede doar peisajul

Zilele de scris nu au sex, dar au cu siguranță gen. Fiindcă sunt zile și zile. Unele seamănă între ele, cele mai multe nu.

Sunt zile în care zburzi pe pagină precum mieii pe pajiște, primăvara. Sunt zile în care scoți fiecare cuvânt și fiecare semn de punctuație cu forcepsul și-l sângerezi pe foaia albă până aceasta începe să arate ca un tablou de Pollock. Sunt zile în care scrisul merge decent, dar îți pare că povestea băltește precum apa stătută dintr-o conservă aruncată pe un câmp de la marginea orașului.

Secretul lui Polichinelle? Să fii la întâlnirea cu Muza și în ziua următoare. Apoi în următoarea. Și în următoarea. Și tot așa. Pentru că, atunci când te vei uita peste ce ai scris cu niște timp în urmă, n-o să vezi nimic din genul zilelor pe care le-ai avut scriind. Vei vedea doar textul din pagină și povestea țesută de acesta.

Strânge din condei și ai puțintică răbdare, stimabile.

Cinci pastile și jumătate despre scris

Cuvintele pe hârtie nu sunt tocmai magie albastră. Dar nici o chestie pe care să ți-o poată debita la foc automat vreun algoritm denumit în mod cu totul și cu totul extravagant “Inteligență Artificială”.

1. Scrisul e 50% inspirație și 50% expirație

Într-un cuvânt, respirație. Dar care se face la modul asumat și conștient. Nu e o epifanie ori un fulger care te lovește aleator.

2. Înainte de a fi primul tău critic, ești primul tău cititor

Scrii în primul rând să-ți placă ție să citești. Scrisul tău trebuie să răspundă sensibilităților tale particulare. Și să reflecte lumea așa cum se vedea ea prin lentila cu care o privești tu. Dacă există public pentru ce scrii și pentru cum scrii contează doar în plan secundar. Iar lumea e mare — întotdeauna o să existe public.

3. Textul e în pagină sau nu există

Poveștile din capul tău nu există. Personajele din capul tău nu există. Intrigile din capul tău nu există. Cărțile din capul tău nu există. Există doar textul pe care l-ai pus în pagină.

4. Puterea stă în ritm, nu în explozie

Scrisul înseamnă cursă de fond, nu sprinturi. Ultra-maraton, nu 100 metri plat.

5. Rut, rutină

Scrisul e ca un vas de croazieră gigantic. Cu două ancore solide: rutine și ritualuri.

5 1/2. Geniu singur, dar nu pustiu

Da, ești mereu doar tu în fața paginii. Dar e multă lume în afara paginii care abia așteaptă să fie adusă în ființă.

Nicio masă fără pește oceanic

Am descoperit că pot trăi foarte bine mâncând în fiecare zi mereu aceleași două lucruri: cartofi copți în coajă și sardine în suc propriu la conservă. Nimic mai mult, nimic mai puțin — și masa perfectă, nutrițional vorbind. Carbohidați complecși, fibră (de la coajă), proteine de calitate, grăsimi bune (EPA, DHA, omega-3), sumedenie de micronutrienți. Plus sentimentul îmbărbătător că mă pot hrăni corespunzător și fără să apelez la cei mai buni prieteni ai românului: grătarul, porcul și Glovo-ul.

Nu gătesc — pun cartofii la cuptor. Nu deliberez — repet în fiecare zi. Și tocmai de aceea totul merge ca uns. Îmi pare genul de hrană ce reprezintă o subtilă metaforă pentru scris:

• Simplă, dar completă

• Repetabilă, dar nu plictisitoare (chiar e o combinație strașnică pentru papile!)

• Subapreciată, dar capabilă să te țină viu

Într-o lume unde totul te îndeamnă să alergi mereu după nou, mereu după altceva, mereu după diferit, a rămâne fidel (sau fidea, după caz și preferințe) unui lucru simplu se transformă într-un act de rezistență. La fel cum este și scrisul: cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziție, cu fiecare paragraf, cu fiecare pagină, cu fiecare carte.

Nicio zi fără o propoziție scrisă.

Ovalul virtuos

Ca să nu rămâie și anul acesta cu onoarea nereperată, m-am decis să-i ofer cercului vicios un partener pe viață: ovalul virtuos.

Pentru spiritele curioase, dar și în scop de pupat piața independenței, această formă geometrică de stil sună în felul următor: scriu pentru că mă amuză să citesc și citesc pentru că mă muză să scriu.

Imposibila ușurință a scrisului

Ai spune că, după ce ai hălăduit pe coclaurile imaginației și ai strâns în manuscriptare niște sute de mii de cuvinte, treaba asta cu scrisul de literatură devine mai ușoară.

Vestea surprinzător de bună este că da — atunci când ți-ai găsit vocea și ți-ai format, prin încercări și eșecuri repetate, propriul mod de a scrie, îți vine mai ușor scrisul.

Vestea proastă de bubuie este că există o relație direct proporțională între numărul de cuvinte scrise și chinul de a le scrie. Cu cât ai scris mai mult, cu atât mai dificil îți va fi să scrii lucruri pe care să nu le fi scris deja.

Dar dacă ar fi simplu, n-ar avea toată lumea abdomen cu pătrățele?

Mă unge pe suflet

Îmi place vorba aceasta, bună de spus în toate ocaziile care o merită. De la momentele când o bucată de text îți joacă eul pe degete până la cele când o îmbucătură dintr-un anume fel de mâncare se apucă să joace o sârbă îndrăcită cu papilele tale gustative.

Ceea ce îmi amintește de faptul că limba română e frumoasă și cu hainele pe ea, dar și goală-pușcă. Iar pe mine unul, mă unge pe suflet la modul corespunzător.

Și sunt mereu tentat să-i propun să facem chestii.

Scriitorul ca decident în serie

Sigur trebuie să fi asistat și tu măcar de câteva ori la scena următoare. Restaurant cochet, seara. Lumini blânde, muzică în surdină, arome de mâncare bună. Mesele sunt așezate aerisit și majoritatea sunt ocupate de cupluri. Se răsfoiesc meniuri, se discută cu glasuri scăzute și cu gesturi moi. Trei chelneri așteaptă sub formă de statuie mișcătoare ca oamenii de la masa lor să se hotărască. Unul dintre ei este deja la cea de-a treia vizită.

Probabil principalul motiv pentru care scrisul e un proces chinuitor este chiar acesta: pe pagina goală, posibilitățile sunt infinite. Iar scriitorul trebuie să ia clipă de clipă decizii pentru a o umple, indiferent ce substanțe îi pompează Muza în vene.

Bolovanul e veșnic în fața lui Sisif.

“Atât de bun, că parcă-i scris de mine”

Ca scriitor, nu știu un compliment mai mare decât acesta. Și este valabil în ambele direcții — atât pentru complimentele oferite, cât și pentru cele primite.

Dar sigur, scriitori sunt, în general, niște ființe egolatre. Complimentele sincere în această breaslă sunt mai rare decât un ornitorinc cu stomac.

Sindromul impostorului

Ca și cum n-ar fi fost suficient să mă încerce constant, mai era nevoie și de sentimente contradictorii legate de acesta.

Pe de o parte îl accept oarecum resemnat, întrucât vine la pachet cu tot restul atunci când faci orice merită a fi făcut în viață. Nimeni nu ȘTIE nimic cu adevărat — poate cu excepția faptului că știm sigur că nu știm nimic — așa că majoritatea dintre noi ne străduim să găsim răspunsuri și soluții bazându-ne pe un cocktail de logică, intuiție, simț estetic și un strop de personalitate. Deloc întâmplător, cu toatele lucruri care pot fi cultivate.

Însă, pe de altă parte, mi se pare un înfiorător de inutil consum energetic. Când mă uit la oamenii care n-au dubii, doar certitudini, și care trec prin viață precum gâsca prin apă, inevitabil mă întreb: la ce bun?

Despre cuvinte și greutăți

Am ajuns foarte devreme la cuvinte și foarte târziu la fier. În afară de niște prosteală — că n-o pot numi altcumfel — la diverse aparate întâlnite prin sălile de sport frecventate de-a lungul timpului, n-am atins cu adevărat greutățile până la 40 de ani. Și cât de multe asemănări există între cele două!

Scrisul și ridicarea de greutăți sunt discipline brutal de sincere. Ori vii și faci treaba, ori nu. Nu poți delega (‘AI scutește-mă!), nu poți da vina pe altcineva și nici nu există scurtături — ești doar tu, față în față cu greutatea. Fie că e vorba de halteră sau de pagina albă.

Responsabilitate totală

La ridicarea de greutăți nu poți mima forța. Numărul de kilograme de pe discuri nu mint: fie ridici haltera, fie nu. Și la fel este la scris — dacă nu funcționează cuvintele în pagină, este exclusiv responsabilitatea ta. Nu poți blama instrumentul de scris, ambianța ori starea de spirit. Este o confruntare directă cu tine însuți, zi după zi.

Disciplina repetiției

Ambele cer practică continuă. N-ai cum să stabilești un record personal la deadlift dacă ridici greutăți o singură dată pe lună. Și fix la fel, n-ai cum să reușești să scrii bine așteptând să te lovească inspirația. Jack London, Ernest Hemingway sau Yukio Mishima — deloc întâmplător, scriitori cărora ridicarea de greutăți nu le era deloc străină — știau prea bine asta. Fierul și condeiul cer implicare constantă. Textele bune se clădesc exact ca mușchii: prin efort susținut, îmbunătățire continuă și adaptare permanentă.

Solitudinea meșteșugului

Chiar dacă o faci la sală, cu un antrenor sau doar cu tovarășii tăi, ridicarea greutăților este în esență o activitate solitară — doar tu și fierul. Scrisul este la fel — doar tu și pagina (bine, fie, și Muza). Nu există un public, nu există o echipă care să ducă greul în locul tău. Când te așezi în fața paginii albe, nimeni nu poate face treaba în locul tău.

Neplăcerile, parte din proces

Și scrisul și ridicatul de greutăți implică durere și presupun chin. Febra musculară de după un antrenament nu e un semn divin de pedeapsă, ci doar nota de plată a progresului — care, inevitabil, trebuie achitată. Cam tot la fel cum este și textul scris în ziua anterioară, pe care-l recitești a doua zi și te întrebi ce nătâng anonim e autorul acelor aberații.

Editori necruțători

La ridicarea greutăților, fiecare repetare eșuată te învață ceva: despre formă, despre puncte slabe, despre atitudine mentală. Haltera, asemenea unui bun editor, îți arată fără milă defectele. Un squat prost executat nu poate fi corectat doar cu încrederea că o să fie bine — următorul s-ar putea să fie ultimul. La fel, un paragraf slab nu poate fi mascat prin cuvinte pompoase. Și scrisul și ridicare de greutăți solicită precizie, eficiență și autocunoaștere fără menajamente.

Nu treci linia niciodată

Nici scrisul și nici ridicarea greutăților nu sunt vreodată “gata”. Întotdeauna va fi sesiunea următoare de ridicat, încă o carte de scris, o altă șansă de a-ți depăși limitele. Ambele sunt călătorii de-o viață, în care lupta nu se încheie cu adevărat niciodată.

Fierul și cuvintele — ambele cer asumare totală. În final, fie ți-ai făcut treaba, fie nu. Nu există scuze, n-o poți da cotită, nu te poți ascunde după cireș.

Iar mie unuia, cred că îmi vorbește pe limba mea tocmai această lipsă acută de compromis.

Muza mea cea de toate zilele

Pomenesc suficient de frecvent de ea încât să merite câteva rânduri. Bine, merită cu mult mai mult decât atât — iar ea o știe cel mai bine.

Pentru mine, Muza nu este o persoană anume. Deși știu mulți condeieri pentru care ea este o făptură în carne și oase. Sau în coarne și oase, după caz. Muza mea este aceea invocată de Homer în Odiseea (“Cântă-mi, o, Muză, pe omul iscusit care mult a pribegit...”) — o entitate cu o existență certă, dar inefabilă. Muza este aceea care face posibilă aducerea din neființă în pagină a personajelor, intrigilor, dialogurilor, lumilor. În pagină, carevasăzică în ființă. Altfel spus, Muza este tot ceea ce nu este Charon, luntrașul de pe Styx.

Și am întâlnire cu făptura asta sexoasă și cu vino-ncoa’, la ceas de seară, în fiecare zi — negreșit.

Despre ritualuri și alți demoni de gen

Paradoxal cum o ocupație prin excelență creativă precum scrisul este împănată de atâtea rutine și ritualuri. Acte prin definiție mecanice și repetitive. Dar dacă zgârii un pic suprafața, ai să vezi că este un paradox doar aparent. Fiindcă rutinele sunt cele care îl duc pe scriitor în rutul său creativ. Și am să povestesc în cele ce urmează despre propriile mele rutine și ritualuri.

Pe fiecare Mac pe care am scris mi-am creat un utilizator distinct denumit “Locul De Scris”, cu acces la un număr restricționat de aplicații. Adică în număr de exact trei. Browser de internet (pentru dicționare și Wikipedia). Aplicație de scris (iA Writer). Aplicație pentru muzică (Spotify). Le deschid mereu în aceeași ordine, iar ferestrele sunt întotdeauna aranjate astfel: scris, browser, muzică.

Imediat după ce mi-am deschis și aranjat în ordinea care trebuie cele trei aplicații, îmi pun căștile și dau drumul la muzică. Am un playlist special creat în Spotify, pe care l-am botezat #amwriting, unde sunt în jur de 400 de cântece (95% din muzica anilor ’60-’70-’80 — The Beatles, Pink Floyd, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, The Doors, Queen, U2, The Police, Dire Straits etc.). Cântecele rulează pe modul aleator și le cunosc pe toate atât de bine încât nu le mai ascult în mod activ — am nevoie de ele să ruleze ca fundal sonor.

O dată ce începe să răsune muzica în căști, mă apuc să recitesc ultimele 2-3 pagini scrise din cartea la care lucrez — uneori chiar mai mult, când vreau să-mi reamintesc o scenă sau anumite detalii. Corectez câte un cuvânt, adaug sau rescriu fragmente de text, atunci când mi se pare că ceva putea să sune mai bine decât este în pagină. Iar când ajung la ultimul cuvânt scris în ziua precedentă, continui direct din locul rămas.

Am întotdeauna la îndemână un pahar și o sticlă cu apă (cu bule — iubesc bulele!). Micile celule cenușii au nevoie de hidratare, plus că apa — asemenea șoarecilor ori păianjenilor — are și magicul efect de a te face să te ridici de pe scaun.

Scriu câtă vreme mă ține fluxul creator, fără să trag de cuvinte cu forcepsul. Știu că va mai fi și mâine o zi, dacă astăzi nu este o zi grozavă ori măcar una decentă pentru așternutul de cuvinte în pagină. Unicul lucru care contează este să fiu prezent zilnic în “Locul De Scris” la întâlnirea cu Muza și să pun măcar un rând nou la textul la care lucrez. Asta este ceva ce ține exclusiv de mine și asupra căruia dețin 100% controlul. Ce se întâmplă în interiorul unei asemenea sesiuni ține de Muză și nu se află deloc sub controlul meu. Așadar, o sesiune de-a mea de scris poate să țină de la un minimum de 30 minute la… nici nu știu exact care a fost cea mai lungă — probabil undeva pe la 7 ore?

Și iarăși de la capăt. 365 de zile pe an, 366 în anii bisecți.

Publicul, însă eu

Sunt primul meu cititor, așa că scriu întotdeauna ceea ce îmi face mie plăcere să citesc. Am mai spus-o (și nu doar eu, bineînțeles): scrisul, ca act în sine, este chinuitor. Tuturor oamenilor le-ar fi plăcut să scrie (dacă aș fi primit câte 1 leu ori de câte ori am auzit “aș putea scrie o carte”… aveam până acum bani de o chitară Martin Custom Shop), dar puțini se și încumetă să o facă. Și încă mai puțini reușesc să o țină pe drumul acesta “ținți postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoțeii...”. În ciuda faptului că a ajuns cel mai înspăimântător baubau al lumii moderne, plictiseala chiar este bună — dar nu în timp ce scrii. Iar scriitorul trebuie să fie mai înainte de toate propria lui audiență.

Drept urmare, mă interesează undeva între “deloc” și “niciun pic” opiniile despre cărțile mele. Pe scala cuprinsă între “mizerie absolută” și “genialitate supremă” — cu infinitatea de grade dintre acestea — oricare părere este în regulă și cu toatele îmi sunt la fel de egale. Însă, cum nu citesc niciodată recenzii de cărți, nu le-aș citi vreodată nici pe cele scrise despre ale mele.

Treaba mea este să scriu, nu să ascult păreri despre asta. Dacă mai sunt și alți oameni care îmi gustă cărțile, fain. Dacă nu, nu-i niciun bai, cunosc pe “țineva - nu spui ține… persoană însemnată…” — care le gustă.

Mă rog, deși nu am publicat decât în format electronic până acum, întâmplarea face să știu că există totuși niște mii de știutori de carte ce apreciază mișcările mele lascive din condei.

Singurătatea de cursă lungă a scriitorului

Oricât aș încerca să pun chestiunea astfel încât să nu sune melodramatic, adevărul este acesta: scrisul e singurătate.

Și nu-i vorba neapărat că omul și condeiul său trebuie să fie închiși undeva între patru pereți (deși e o “rețetă” deseori întâlnită), ci de faptul că scriitorul are nevoie de un spațiu al său. Chiar dacă spațiul respectiv este creat în locuri publice (de genul bibliotecilor), ba chiar cu trafic intens (cafenele), în acesta, scriitorul este pe deplin singur.

Fără capacitatea de a sta tu cu tine însuți, pe fundul tău, pentru perioade lungi de timp, în fața unor vaste spații albe, pur și simplu n-ai cum să fii scriitor. Dar hei, poți fi oricând conțopist.

Echipamente, scule și utilaje de scriitor

A fost odată ca niciodată o vreme când o bucată de ceva pe post de suport și un instrument oarecare de lăsat urme pe acel ceva erau suficiente. Tăblițe de lut și stiluri. Pietre și dalte. Pergamente și condeie. Hârtii și tocuri. Coli și stilouri. Caiete și pixuri.

Și chiar dacă cu toții am început prin a scrie de mână, nu toți am rămas la acest obicei. Chestiune de gust și preferințe personale, însă o temă ca “instrumentele de lucru ale scriitorului” sună interesant.

Cea mai importantă sculă, cel puțin pentru mine, este scaunul. Fiindcă, oricum ai da-o, scrisul înseamnă PPS (poponeț pe scaun). De +15 ani folosesc un Embody de la Herman Miller. Și cu siguranță următorul scaun va fi tot de la ei (Cosm pare să fie ce trebuie). Mulți bani, dar face fiecare leuț, crede-mă pe cuvânt.

Ca instrument de scris folosesc calculatorul din 1998, când mi-am cumpărat primul PC pentru acasă (un model Compaq desktop, urmat după vreo doi ani de un laptop de la același brand). De prin 2004 am trecut de la PC la Mac și la Mac am rămas de atunci. Desigur, de la Apple am avut doar modele entry-level, de genul iMac / MacMini / MacBook Air, pentru că la scris n-ai nevoie de cine știe ce hardware performant. Și, de când au devenit disponibile (în jurul anilor 2010), mi-am cumpărat Mac-uri doar cu tastaturi românești. Abia de vreo 2-3 ani am descoperit Romanian Programmers Keyboard, care face practic inutilă tastatura fizică românească. Întrucât la muncă în 9 cazuri din 10 am lucrat pe PC, iar implementarea diacriticelor făcută de Microsoft în Windows era diferită de aceea făcută de Apple în MacOS, am jonglat până în acel moment cu două layout-uri diferite de tastaturi cu diacritice. Dar de când cu RPK, diferența între tastaturile Mac/PC s-a redus la o singură tastă de activare a diacriticelor (Option / AltGr).

Sigur că încă mai scriu de mână, dar pentru notițe, desenat hărți mentale și alte asemenea. Pentru asta, alternez între hârtie și Remarkable (am fost printre cei care i-au sprijinit încă din 2016, de pe vremea când tableta norvegienilor era doar la stadiul de prototip). Însă literatură nu am mai scris “pe modul manual” de cel puțin 25 de ani.

Și apropo de scris în fața unei foi albe pe un ecran: bineînțeles că am utilizat la început MS Word, apoi Write de la OpenOffice (am cochetat la un moment dat cu Linux și mișcarea open source) și în cele din urmă Pages de la Apple. Iar atunci când m-am apucat de scris roman, am trecut la aplicații dedicate scriitorilor. iA Writer a fost prima încercată și am scris cred că vreo 3 cărți în ea. După vreo 2 ani am abandonat-o pentru Storyist și după alte 2-3 cărți scrise în aceasta am sărit în barca Scrivener, apoi am trecut la Ulysses, iar de câțiva ani am revenit la iA Writer. Ideea e că am scris măcar câte 2 cărți în fiecare astfel de aplicație ca să-mi dau seama care este pentru mine și care nu. Storyist, Scrivener și Ulysses — deși fiecare excelentă în felul ei particular — sunt aplicații gândite să acopere întregul spectru al scriitorilor de ficțiune, de la pantalonari la ițari, plus toate variațiile dintre aceștia. La care se adaugă desigur și toți cetățenii care scriu non-ficțiune și trebuie să gestioneze sub un singur acoperiș miriadele de surse bibliografice. Pentru un pantalonar ca mine, ceva simplu și cu un design tipografic curat, de bun gust și stilat, fără jde funcții și pietre de moară atârnate de gât, așa cum oferă iA Writer, este ideal.

Cam acestea sunt uneltele principale din arsenalul meu de scriitor. La bun înțeles, pentru că pitici pe creier, salvez redundant tot ce scriu în 5 servicii diferite de cloud (Box, Dropbox, iCloud, Google Drive și OneDrive — și, deoarece sunt cu toatele made in America, în ultimul timp îmi fac insistent cu ochiul elvețienii de la Proton). Utilizez intensiv dexonline.ro și doom.lingv.ro — iar pentru engleză prefer Collins — și, deloc în ultimul rând, ca să-mi mențin Muza în formă, citesc literatură. În formă continuată, cum ar spune penaliștii.

De unde vin ideile când vin?

Mi-ar plăcea (hm, oare?) să știu răspunsul la această întrebare, dar adevărul nud-nuduț este că habar n-am.

M-au surprins de foarte multe ori personaje, situații, dialoguri sau chiar descrieri care au apărut de nicăieri. Adesea în ciuda a ceea ce voiam de fapt eu să scriu. De unde veneau ele?

Poate că stau toate la pândă undeva, într-un soi de eteric, gigantic și fără de sfârșit centru de adopție, așteptând să apară cineva care să le ia în pagină și să le aducă în ființă?