Practica teoriei conspirației

Avem cu toții în cercul de cunoscuți personaje care nu știu ce-i acela un logaritm, dar sunt experți mondiali în 5G, mRNA, grafen și radiații care îți atacă glanda pineală. Care înțeleg mai greuț un text scris, dar îți pot demonta din vorbe orice argument logic. Care nu cred în știință, dar știu sigur că “nu e așa cum se spune”.

Și, într-un fel, este de înțeles.

Știința vine cu dubii, cu ipoteze, cu răsturnări a ceea ce se știa până într-un anumit moment. Adevărurile științifice sunt complicate, se obțin cu enorm efort și infinită stăruință, iar peste toate, nici nu sunt dăltuite în piatră precum legile de pe tablele lui Moise.

În schimb, conspirațiile vin cu certitudini, cu epifanii de genul “am atins cunoașterea cu mâna și cunoașterea era bună, plăcută și pufoasă”, cu adevăruri simple, clare și invariabil personale. Îți confirmă toate fricile. Îți explică de ce tu n-ai aia sau ailaltă. De ce este lumea așa și pe dincolo. Plus că-ți mai dă și un super bonus (la conspirații sunt mereu promoții): nu e vina ta. E vina lor. A LOR.

Deloc în ultimul rând, conspiraționismul flatează. Tu înțelegi ceva ce alții sunt incapabili să priceapă. Ești treaz, pe când ceilalți dorm somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de reptilieni. Tu nu ești oaie, nu faci parte din turmă. Tu ești Neo după ce a înghițit pastila roșie, ei sunt branșați la Matrice. Și uite cum viața ta — oricât de banală, de tristă, de ratată — capătă proporții epice. Ești parte dintr-o luptă cosmică. Ești Rezistența. Ești Iluminatul.

Nu contează corijențele primite în școală, contează premiile cu coroniță pe care ți le-ai smuls din școala vieții. Contează că ai pătruns în tainele planului mondial de depopulare prin vaccinuri pentru boli inventate. Contează că ai prins schema cu înlocuirea rasei albe prin scăderea natalității și imigrație. Contează că nu te lași prostit “de ăștia”.

Cei care înțeleg la perfecție teoriile conspiraționiste nu caută răspunsuri la niște curiozități reale, stârnite în ei de ceea ce îi înconjoară. Caută doar povești prin care să-și explice lumea complexă și complicată în care trăiesc. Preferabil unele cu eroi neînțeleși și dușmani cu chipuri străine și totuși familiare. Știința vine cu întrebări aride, formale, rigide — conspirațiile vin cu răspunsuri ambalate în material video narat cu voce gravă, ton încet și vorbe rostite rar.

Iată de ce, mai mult decât niște înțepături de floretă pe tema asta, nici n-aș vedea — și în niciun caz vreun plesnit cu bârna din ochi. Fiindcă din perspectiva poveștii, conspirațiile sunt tot atât de firești ca “Scufița roșie”. Doar lupul e mereu altcineva, iar bunica nu are nici măcar 30 de ani împliniți.

Cabinetul de optică personală

Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public. În societatea de tip sifon cu bule de astăzi, unde oamenii văd lumea prin prisma reverberațiilor din camerele de ecou în care s-au încuiat, zău că ar fi de mare folos.

Ce ajutor s-ar putea găsi la un cabinet de optică personală? Omul ar veni, l-aș asculta cu urechea, i-aș pune un diagnostic (miopie ideologică, orbire conspirațională, strabism moral, hipermetropie informațională etc.) și i-aș recomanda un tratament. Eliberabil fără rețetă, în orice librărie.

Uman vorbind despre termenul de valabilitate

Îmi imaginez un viitor în care oamenii ar primi la naștere termen de valabilitate. O dată la care — dacă nu se întâmplă evenimente externe aleatorii sau acte de stupiditate pură ale deținătorului — omul ar ști pe tot parcursul vieții când i se va elibera propriul certificat de deces. Cu actualizare dinamică, în funcție de factorii la care este expus ori se expune voluntar: dacă a fost hrănit la sân când era sugar, calitatea aerului respirat, alimentație, vicii (fumat, alcool, substanțe, jocuri de noroc etc.), igienă personală, folosirea de protecție solară, viață sexuală, grad de alfabetizare și educație, mediu social, activitate sportivă, culturală, spirituală, profesie etc.

Sunt curios cum ar evolua societatea umană într-un astfel de scenariu, care nu-i nici pe departe atât de improbabil precum pare.

Nostalgii pentru viitor

Îmi amintesc de iernile din copilărie — niciuna fără zăpadă. Îmi amintesc de vremurile din satul bunicilor când încă nu ajunsese curentul electric și cititul la o lampă cu gaz era practic imposibil — uram mirosul gazului și de aceea culcatul odată cu găinile era o realitate de fiecare zi.

Ne-am pierdut acest ritm natural al existenței. Ne-am pierdut pulsul acela care semnalizează viața. Ne-am pierdut diferențele dintre zi și noapte, dansul ciclic al anotimpurilor, comutatorul între “aprins” și “stins”. Ne-am pierdut pe noi înșine, într-un soi de perpetuum mobile nefiresc și artificial.

Perechi de neperechi

Am două perechi de ochi: cei de cititor și cei de scriitor. Ba, uneori, simt că mi-ar da ghes și niște ochi de critic — dar pe aceștia mă străduiesc din răsputeri să-i folosesc la orice altceva decât la literatură.

Ochii de scriitor încerc să mi-i folosesc doar în două situații: când mă uit la lume și când privesc pagina în care pun cuvinte. Dar, câteodată, se furișează pe nebăgare de seamă și atunci când în fața lor apare câte o bucată de text. Și mă trezesc citind ca o persoană care a vizitat uzina și a văzut cu proprii-i ochi cum se croșetează salamul de Sibiu pentru a ajunge în galantare. Aproape întotdeauna îmi iau seama și-mi pun înapoi ochii de cititor. Chiar și cu cărțile mele, odată ce sunt gata și numai după ce a trecut mult timp de la acel moment, folosesc perechea de ochi de cititor.

Vreau să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi. O consider una dintre marile desfătări ale vieții — dacă nu cumva chiar cea mai.

TareCeApasăTare.ro

Vorbim invers proporțional cu cât putem să gândim.

Avem opinii puternice despre lucrurile care nu ne privesc personal în mod direct și ne sunt total indiferente cele care ne privesc în mod direct pe noi toți.

Ne urnim infinit de greu și ne răzgândim mai iute ca gândul.

Ne jurăm pe toți sfinții, dar tot dracii ne sunt cei mai simpatici.

Luăm regulile ca pe niște provocări.

Ne facem că ne facem că facem.

Știm extrem de precis despre cum poate să iasă ceva perfect numai în legătură cu ce se află în ograda altora.

Noi am avut ideea asta primii și cu mult timp în urmă, dar alții ne-au furat-o, au avut noroc chior și aveau pe cineva în spate.

Munca n-a îmbogățit pe nimeni, niciodată — șmecheria pe foarte mulți, întotdeauna.

Singurul lucru care contează e forma, fondul e doar o invenție a fraierilor.

Totul e de căcat.

De-a inov-ați ascunselea

Trăim în epoca în care orice lucru funcțional este o relicvă din Mezozoic dacă nu-i bucșit de senzori, nu vine cu aplicație și nu-și face regulat actualizări de firmware. O foarfecă bună nu mai e o foarfecă bună, ci de-a dreptul un obiect preistoric. Dar dacă poate măsura compoziția hârtiei, e dotată cu giroscop, ghidaj prin laser și trimite notificări, atunci da — e marfă garantată, de viitor. Iar dacă-i agățăm și un AI în coadă, clar am ieșit la drum asfaltat care ne scoate în bulevardul ‘succesurilor’ planetare.

Și nu, problema nu e cu progresul — sau, cum ar zice gurile care funcționează indepedent de creier, “globaliștii progresiști”. Problema e cu noi. Fiindcă peste tot și fără oprire se desfășoară o adevărată Daciadă de a face lucruri doar pentru că putem — și nu pentru că ar avea câtuși de puțin sens.

Bine, în vremurile când algoritmii LLM ‘scriu’ eseuri, poeme și romane despre condiția umană, ar trebui să fim totuși fericiți că nu suntem angajați într-o discuție aprinsă pe chat cu hârtia igienică după care tocmai am tras apa.

Când nu știi ce vrei, vrei ce nu știi

Dorim din inerție. Dăm clic din reflex. Acceptăm din oboseală. Lumea a devenit prea complexă, prea rapidă și prea multicoloră ca să mai avem timp — ori răbdare — să ne formăm gusturi, preferințe, înclinații. Ne place ceea ce ni se servește nu pentru că ne gâdilă eul, ci pentru că este.

Iar orice este, e binevenit.

Însă atunci când nu (mai) ai propriile repere, devii jucăria altora. Te uiți la ce-ți recomandă Netflix, asculți playlisturile pe care ți le face Spotify, cumperi produsele pe care ți le propune eMAG. Algoritmii îți spun direct ce-ți place, ce-ți trebuie, ce te satisface. De parcă ați fi prieteni din copilărie și ați crescut împreună pe aceeași stradă.

Și, cel mai adesea, accepți ce ți se dă. Fiindcă știi cum e: n-ai cum să te rătăcești atunci când nu știi unde trebuie să ajungi. Iar să confirmi, oricum are un cost infinit mai mic decât să decizi.

“Orice” e ca și cum ai spune “nimeni”.

Meseria mea, cuvântul

Sunt ani mulți de când știu asta. Poate pentru că m-am văzut întotdeauna ca fiind un om norocos.

Singura chestiune despre care încă sunt în dubiu privește felul respectivului cuvânt: mai degrabă verb sau mai degrabă substantiv?

Merge și așa, perfect

Zi de zi, lupta este în permanență să faci pendulul să se miște între cele două orori. Că nu-i vreuna mai brează decât cealaltă. Singura diferență între ele este doar în privința destinației finale: Tărâmul de Miazădegeaba ori Tărâmul de Miazăniciodată.

Iar când pendulul stă, înseamnă că rotițele din interior se învârt în gol.

Problema unui rezultat

A existat nu cu mult timp în urmă un univers în care calculatorul — în sens propriu, nu acela de PC — nu făcea parte din viața omului de rând. Care, atunci când avea nevoie să afle, trebuia să calculeze cât face 325 înmulțit cu 843 ca sălbaticii. Pe hârtie! De mână!

Apoi, de prin anii '70 japonezii au început să cucerească lumea cu produsele lor electronice și tehnologiile de miniaturizare. Și doar cine a insistat extrem de tare nu a avut un calculator. Nu doar pentru ubicuitatea dispozitivului în sine, ci mai cu seamă pentru tranziția de la “obiect” la “funcționalitate”. Drept urmare, să calculezi de mână cât face radical din 729 a devenit în scurtă vreme caduc. Dincolo de orele de matematică din școală, astăzi este o activitate de nișă, doar pentru pasionați. Dacă poți obține 273.975 și 27 pocnind din degete, de ce ți-ai bate capul? La urma urmelor, rezultatul contează.

De vreo trei ani încoace am intrat în universul LLM-urilor generatoare de conținut. Și mă îndoiesc că va lua mai mult de un deceniu ca aceste “AI-uri” să capete o ubicuitate la care creierele de silicon ale calculatoarelor n-au visat vreodată. Cine o să mai scrie un text din capul său, dacă-l poate obține pocnind din degete? Și, de altfel, cine o să-l mai citească, dacă va fi transformat într-un sound bite de 15 secunde, livrat ca mesaj audio sau video în feed? Că la urma urmelor, rezultatul este singurul care contează.

Am așa, un sentiment mai degrabă acut, că în zilele noastre Kafka n-ar mai fi scris “Procesul”, ci “Rezultatul”.

Aș da zile de la sine

De câte ori nu te trezești — inexplicabil — într-o dispoziție execrabilă? O zi din aceea în care corăbiile ți-s înecate, totul e pe dos și nimic nu-ți iese? O zi în care ai prefera să stai departe de toți și de toate, într-un ungher ferit, unde să nu te deranjeze nimeni până îți trece?

Dar oare asta nu înseamnă că ai putea — la fel de inexplicabil — să muți comutatorul din capul tău în cealaltă poziție, ca să te trezești într-o dispoziție extraordinară?

De la generația Pic și Poc la generația Tik și Tok

Cândva, pe timpul dinozaurilor, în anii ‘70 ai secolului trecut, niște animatori români au creat două personaje ajunse celebre: Pic și Poc. Două, pentru că... n-am idee, în universul concentraționar al României de sub bocancul ocupației comuniste, ‘tovarășii’ trebuiau să joace mereu la dublu? Căci, în afară de omulețul lui Gopo și de Pătrățel, personajele de desene animate românești au fost întotdeauna perechi: Mihaela și Azorel, Bălănel și Mieunel, Oacă și Boacă.

Era bucurie mare când, prin grădinițe și școli, apăreau proiecționiști — cu aparatele lor uriașe, cu role de film mari cât o roată de mașină — care timp de vreo jumătate de oră ne fermecau cu “sesiuni” de 3-4 filmulețe de desene animate, nu mai lungi de câteva minute fiecare. Și nu cred să se fi petrecut mai des decât o dată pe an acest gen de întâmplări miraculoase.

Și mă uit azi în jurul meu și văd țânci de-o șchioapă, care stau cu ochii — și cu orele — în câte un ecran de telefon ori de tabletă. Privind la tot soiul de măscări pe YouTube, TikTok sau aiurea. Zi de zi.

Marele Salt Înapoi?

Ai, n-ai, ai

Între util și simbol, între funcție și aparență, se întinde o zonă fascinantă din marketing și psihologie: semnalizarea. (“It's signals, Jerry, it’s signals!”) O zonă care ține mai deloc de valoarea intrinsec funcțională, cât mai ales de imaginea proiectată în exterior a produselor ori serviciilor cumpărate.

Nu contează ceasul, ci ce marcă anume este. Nu melodia, ci cine o cântă. Nu atât mașina, cât ce reprezintă brandul. Nu specializarea de pe diplomă, ci numele universității emitente. Nu cartea, cât mai ales coperta — și adeseori, unde o citești.

Ce semnalizăm prin alegerile noastre?

Că ne permitem.

Că știm.

Că ne pasă.

Că suntem diferiți.

Că suntem aidoma grupului din care aspirăm să facem parte.

Ba chiar, câteodată, toate odată.

Semnalizezi, deci exiști.

Expresii de-a gata, v-o dau cu lopata!

Mă enervează automatismele conversaționale. Un soi de spam — pe spuselea sau pe scriselea — dorit de nimeni, dar pe care îl primim de-a valma cu toții. Gratis, însă cu preț mare.

“Cu drag”. “O zi bună”. “Numai bine.”

Așa că, dacă tot avem nevoie de asemenea scurtcircuite mentale, propun un set reșapat de expresii:

Cu dragavei.

Weekend făinos.

O zi Osbourne.

Toante cele bune.

Te pup pe sufleu.

Cu deosebită știmă.

Numai pe vine.

Călătorului îi șade bine cu bătutul pasului pe loc

Ca mulți alții din generația celor crescuți cu cheia la gât, am fost fan Jules Verne în copilărie. Și pentru că acasă aveam doar 5–6 volume din colecția scoasă de Editura Ion Creangă, mi-am făcut legitimație de acces la Biblioteca Județeană Timiș pe la vreo 11–12 ani. Să pot citi toate cărțile apărute până atunci în limba română. Cărți traduse cu toatele din ciclul Les Voyages Extraordinaires, la care Jules Verne a scris vreme de 40 de ani.

M-a fascinat ideea de explorare. De lumi noi și necunoscute și nemărginite. De aventurare prin aceste lumi, care în cele din urmă schimbă profund călătorul. Motiv pentru care, multă vreme, nici n-am asociat călătoria cu relaxarea, ci cu transformarea. Fiindcă la capătul unei călătorii nu te mai întorceai niciodată exact cum ai plecat.

Și-mi pare că în lumea de astăzi, cu oameni incomparabil — și inimaginabil — mai bogați decât cei de odinioară, cu sute de companii de zbor low-cost și cu milioane de camere de hotel pentru toate buzunarele, călătoria a ajuns un simplu moft. Un banal decor pentru noi înșine. O altă formă de validare.

Suntem peste tot și pe niciunde. Și, deși ne mișcăm mai mult — și mai mulți — ca niciodată, rămânem nemișcați pe dinăuntru ca niște cocostârci înțepeniți pe o baltă moartă. Gândim la fel. Simțim la fel. Instagramăm aceleași locuri, din aceleași unghiuri. Diferă doar filtrele pe care le folosim — și de multe ori, nici măcar acelea.

Iar atunci nu-i nicio mirare că, adesea, călătorul modern ajunge cel mai departe în propria-i încremenire.

Întrebi* ca să afli sau ca să dovedești că știi deja răspunsul?

Curiozitatea e prețioasă. Și merită cultivată. Încurajată.

Suficiența pe pilot automat? E mereu stupidă.

*În viața de zi cu zi, nu ca tehnică retorică utilizată deliberat în anumite contexte.

Lectura-vura (VIII)

Mă muncesc printre picături să-mi ingineresc niște cărți electronice așa cum trebuie din “Cireșarii” lui Constantin Chiriță. Lucru manual, fiindcă nu s-a obosit nicio editură să le scoată și în format ebook. (Știu că pare greu de crezut, dar îmi este peste putință să scriu “ebook” fără să adaug imediat: “un fișier PDF nu este ebook”).

Într-un fel, fac asta și în memoria celor trei zile și trei nopți în care am citit toate cele cinci volume în copilărie, în jurul vârstei de 12-13 ani. Nu mai știu de ce trebuia să le citesc atât de rapid — le aveam de la un prieten, care le avea de la un prieten, care trebuia neapărat să le primească înapoi într-o anumită zi? Dar țin minte cu precizie că inventasem un sistem prin care puteam să folosesc veioza sub pătură, astfel încât să nu se prindă părinții că nu dormeam. Și că se făcea atât de al dracului de cald sub pătura aia, încât curgeau apele pe mine și trebuia să iau pauze ca să mă răcoresc.

Ca de fiecare dată, citesc aproape integral textul unei astfel de cărți, chiar dacă mă uit în principal după erori post-OCR. Chiriță a fost un condei meseriaș, cu vână, în ciuda evidentelor (și diverselor) stângăcii care se regăsesc prin paginile “Cireșarilor”. Dar cât talent risipit în slujba ocupantului comunist al țării! “Cavalerii florii de cireș” a fost scrisă pe la jumătatea anilor ‘50, când încă mai era activă rezistența armată din munți împotriva ocupantului. Și evident că personajul negativ din carte este un ‘vânător’ care nu are alt scop în viață decât “subminarea puterii poporului și a orânduirii socialiste”, nu-i așa?

Mare păcat că atâtea condeie de mare talent au avut neșansa istorică să trăiască sub giulgiul comunismului.

Poduri, punți sau balansoare?

E nevoie de doi pentru un tangou, la bun înțeles. Dar ce faci atunci când celălalt a plecat cu pluta-n larg și nu te mai înțelegi neam cu ea sau cu el?

Marea Pandemie din 2020-2022 a jucat în societate rolul unui fantastic ‘accelerator de particule’ în materie de radicalizare. Radicalizare potențată la rândul ei timp de aproape două decenii de platformele digitale. Și ne-am trezit că oameni apropiați s-au transformat peste noapte în niște ființe pe care nu mai știi de unde să le apuci. Iar unii, de-a dreptul militanți pentru tot soiul de tiribombe, troglodii și trăsnăi teribile. Și te liniștești crezând că poate-i doar o fază trecătoare, un vis urât din care vă veți trezi amândoi, bucuroși să vă regăsiți. Dar în fiecare zi constați că groapa e tot mai adâncă și pământul de pe margine e un meterez din ce în ce mai impunător.

Ne leagă trecutul, ne desparte prezentul, ne este orfan viitorul. Și n-am habar cum putem rezolva asta. Singura mea idee în materie este că avem o acută nevoie de poduri, punți sau chiar balansoare. Ca să nu devenim fiecare dintre noi câte un Robinson Crusoe pe insula lui, într-un univers în care Vineri nici măcar nu există.

Din față tigru, din spate timbru

În arhitectura informațională a sistemelor există un concept cu un nume aproape poetic: “izvor al adevărului” (source of truth). Un punct unic și verificabil unde se află informația primară. Restul componentelor — baze de date, aplicații, interfețe — se ‘adapă’ direct din el. Iar dacă informația de acolo e coruptă (un risc major de securitate), întregul sistem e un gigant cu picioare din lut.

Acum gândește-te la societatea anului 2025. S-a dus pe apa Sâmbetei orice urmă de posibil izvor al adevărului, nu-i așa? Când realitatea devine “fapt alternativ”, iar tot ceea ce nu ne convine este “fake news” sau “woke”, ar fi și greu să fie altfel.

Dar n-a fost mereu așa. Nu am avut vreodată adevăruri cu valoare absolută, dar am avut instituții care funcționau ca depozitare de adevăr: religia (mai ales în Evul Mediu), statul-națiune (de prin secolul XIX începând), mass-media (în secolele XIX-XX), știința (odată devenită măsurabilă și replicabilă). Niciuna dintre ele infailibile. Dar fiecare dintre ele cu autoritate. Și, mai important, beneficiare ale unei recunoașteri comune la nivelul societății.

Astăzi? Religia e dogmă, statul e manipulare, mass-media e portavoce politică, știința e corupție. Și nimeni nu mai pare dispus să accepte un adevăr “din afară”. Fiecare individ își construiește propriul sistem de validare. E adevărat ce simți, ce crezi, ce-ai citit pe Reddit și ce-a zis tipul ăla cu morgă de iluminat întâlnit pe TikTok.

Din cauza Internetului și a platformelor digitale, lumea a ajuns sifon cu bule. Societatea e guvernată de algoritmi care confirmă, nu provoacă. Disonanța e filtrată automat. Contradicțiile nu mai generează dialog. Doar mute și block.

Dacă adăugăm la cocktail și conținutul generat de AI, nimic nu mai e cert. Vezi oameni — unii cunoscuți, chiar — care vorbesc pe limba ta și în limba ta. Doar că nu sunt tocmai ei, ci o colecție de 0 și 1 generată de mașini și algoritmi. Inteligența Artificială n-o fi inventat minciuna, dar cu siguranță a făcut-o imposibil de distins de adevăr.

Fără un adevăr comun, nu mai există nici conversație despre un viitor comun. Doar monologuri paralele pentru lumi paralele. Și dacă realitatea fiecăruia dintre noi e complet altă realitate, atunci degeaba strigă bula mea la bula ta. Nu pentru că nu suntem de acord, ci pentru că nici măcar nu mai vorbim despre aceleași lucruri. Fără repere împărtășite, totul devine un teritoriu virgin, în așteptarea unui steag. Orice e suspiciune. Totul e relativ.

Iar societatea, ca sistem de organizare socială, nu poate funcționa fără stabilopozi. Nu poate lua decizii. Nu poate construi nimic durabil.

Și-atunci? Dacă nu mai avem izvoare ale adevărului, putem măcar să păstrăm ideea de responsabilitate individuală în raport cu adevărul. Să verificăm, nu doar să răspândim. Să gândim, nu doar să reacționăm. Să acceptăm că îndoiala e mai sănătoasă decât certitudinea stridentă.

Și să sperăm, cu un dram de optimism, că puțurile adevărului n-au secat complet. Ci sunt doar colmatate.