Măselele de n-are minte

Faptele necugetate nu se opresc la nicio vârstă. Indiferent de inteligență, educație, școli sau numărul de cărți citite. E un fapt de viață.

Și de aceea denumirea populară pentru molarii trei ar trebui de fapt să fie “măselele de n-are minte”. Nepopulară, la fel ca toate oglinzile care nu deformează — dar nu mai puțin adevărată.

Fotomodel și fotocopie

Diferențele sunt uneori subtile. De multe ori, insesizabile. Poți confunda ușor o copie cu originalul — și invers — mai ales atunci când angrenajul e bine uns, bine întreținut și bine reglat.

Chiar și specialiștii pot cădea victimă mistificărilor de acest soi, darămite profanii fără ochi format.

Dar ai idee cine o să știe absolut întotdeauna care-i modelul și care-i copia? Copia. Copia o să știe mereu că nu-i originalul.

Mina din canar

Toată lumea admiră penajul. Viersul cel dulce. Înfățișarea diafană.

Și, de cele mai multe ori, ce se vede și ce se aude nu are nicio legătură cu ce se zvârcolește pe dinăuntru.

Pe dinăuntru poate fi chiar și o mină antipersonal.

Roșu și negru

Între omul destupat la minte, dar încuiat la suflet, și omul încuiat la minte, dar cu suflet bun — care este de preferat?

Sigur, răspunsul corect e de fiecare dată “depinde”. De context, de miză, de proximitate, de ce ți s-a întâmplat în copilărie ori de cărțile pe care le citești în perioada asta.

Dar hai să fim zmei care ne dăm de trei ori peste cap și ne prefacem că lumea toată-i o ruletă în care bila poate să cadă doar pe roșu sau pe negru.

Suflet? Că-i tare la modă empatia, grija față de aproapele tău și dezvoltarea personală pe toate chakrele care-s acum în trend. Bine, dar fără minte, oricât de bun ar fi sufletul, tot o să dea în niște gropi abisale. Îl compătimește pe agresor, îi plânge de mila escrocului, votează cu inima doar ca să regrete cu portofelul.

Minte? Că inteligența deschide noi frontiere, pune întrebările care trebuie, înțelege mecanisme, sisteme, fenomene. Bine, dar fără suflet, oricât ar fi de ascuțită inteligența, dacă e mormânt când îl vede pe altul căzut la pământ, tot IQ-ul ăla e ca un ciocan fără mâner. Poate lovi, dar nu ține pe nimeni de mână.

Și-atunci, întrebarea de baraj (“ce înălțime are Vidraru?”) poate că nu-i “care este de preferat”, ci “de ce trebuie să alegem între două”? Alegerile în viață nu sunt niciodată atât de dihotomic-binare pe cât încearcă să le prezinte tot felul de pro-Feți-Frumoși.

I do like Mondays

N-om fi noi mulți, dar suntem totuși câțiva ciudați cărora ne plac zilele de luni. De-adevăratelea, nu așa, doar ca să fim contra curentului șlagărizat cu mare succes de The Boomtown Rats (cântec scris, de altfel, în urma unui eveniment tragic, care a inaugurat epoca modernă a unei sinistre specialități americane: atacurile armate din școli).

Dacă-ți plac începuturile — dar mai cu seamă călătoriile care pornesc de la ele — n-are cum să nu-ți placă prima zi a săptămânii. Lunea totul e proaspăt, provocator, promițător.

Și, cum deocamdată nu le avem înfipte în folclor decât pe Sfânta Vineri și pe Sfânta Duminică din cele șapte surori, îmi pare imperios necesară beatificarea Sfintei Mucenice Luni. În oricare zi a săptămânii ar pica asta.

Pufuleți pentru zile ploioase

Îți amăgesc foamea și satisfac nevoia de crănțănit ceva rapid. Iar cum “crocant” egal “muzică” pentru papile, sunt mereu bineveniți. Chiar dacă n-or însemna ei mare lucru — nutrițional vorbind — sunt întotdeauna la îndemână atunci când ai nevoie de ei.

Tot la fel sunt, pentru mine, câteva cărți din copilărie. Departe de a fi “capodopere ale literaturii universale”, ele sunt rezerva mea strategică de pufuleți sufletești: Aventurile lui Huckleberry Finn, Insula misterioasă, Singur pe lume. Mi-au rămas lipite de suflet chiar și la maturitate pentru că din ele, mai mult decât din altele, am învățat despre bine, curaj, ingeniozitate, libertate, camaraderie, bunătate, determinare.

Lumea de azi, așa cum e ea, cu bune și cu rele, a fost creată de cei care au învățat de la Huck, de la Rémi, de la inginerul de căi ferate Cyrus Smith — ori poate de la D'Artagnan, Winnetou, cavalerul Pardaillan, căpitanul Nemo.

Și mă întreb, oare cât de altfel va fi lumea de mâine, creată de cei care au învățat de la Internet, YouTube, Facebook, TikTok?

Spații, respirații

Dacă muzica este spațiul dintre note — cum spunea Debussy — atunci, în aceeași notă, povestea este spațiul dintre cuvinte.

Sigur că ceea ce pui în pagină e esențial — măcar și pentru simplul fapt că dacă nu-i în pagină, nu există. Dar cum pui cuvintele acolo este ceea ce face sau desface povestea.

Dimensiunea unei propoziții, distanțele dintre paragrafe, liniștea dintre dialoguri, pauza dintre scenele de acțiune – toate construiesc. Atmosferă, univers, sens.

Poveștile respiră prin spațiu. Adică trăiesc.

Așteptările, dorințele, planurile

Chiar dacă treaba nu iese mereu exact după modelul pe care-l avem în minte, în suflet ori pe planșetă, chestia asta n-ar trebui să stârnească vreodată frustrări în noi.

Nu de alta, dar întotdeauna — întotdeauna! — ea iese după modelul cuiva. Fie și al zarurilor aruncate de mâna destinului.

Minte-mă frumos cu urâtul

Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor. Izuri pestilențiale care-mi amintesc — prin nu știu ce asocieri stranii — de flatulențele filtrate prin izmana existențialismelor din ciclul “eu am doctoratul luat la școala vieții”.

“Școala vieții” îmi pare găselnița supremă în materie de autoerotism al eului. (Oare și gâștele, în mintea lor de ouătoare palmipede, se înfoaie-n pene că au școala apei?) O minciună spumos de urâtă, care susține că și fără exercițiu cognitiv continuu, fără efortul permanent de a ne cunoaște pe noi înșine, fără determinarea constantă în a ne depăși condiția și condițiile — ba chiar, de ce nu, fără carte — putem ajunge la înțelepciune. Prin simplul fapt că, asemeni amibelor, existăm.

Și nu, nu-i vorba să ne închinăm cu două mâini și un picior la moaștele Sfintei Diplome. E vorba că între școală și învățătură nu există un semn de egal. Viața, pentru cine dorește și poftește, este un perpetuum mobile în materie de învățare. De aceea, nici măcar un supercentenar n-ar putea spune cu mâna pe certificatul de naștere că are școala vieții. Pentru că, dincolo de firul său de nisip, viața o să continue. Eoni după eoni.

Oneroase păsărele pe la cuiburi se adună

Acum câțiva ani, venită de niciunde și chemată de nimeni, s-a aciuat o pereche de porumbei într-un colț ferit al casei, aflat sub o streașină. Între timp, s-au făcut patru perechi, care nu se mai dau duse.

Îmi par o metaforă perfectă pentru gândurile aparent nevinovate care puiesc în capetele noastre. Și se transformă pe nebăgatelea de seamă în balast — sau de-a dreptul în arme auto-distructive.

Spui prezent. Faci ce-i de făcut. Pui punct.

Iar mâine o iei de la capăt.

Ăsta-i tot secretul.

De fapt, e chiar Taina Cea Mare.

Practica teoriei conspirației

Avem cu toții în cercul de cunoscuți personaje care nu știu ce-i acela un logaritm, dar sunt experți mondiali în 5G, mRNA, grafen și radiații care îți atacă glanda pineală. Care înțeleg mai greuț un text scris, dar îți pot demonta din vorbe orice argument logic. Care nu cred în știință, dar știu sigur că “nu e așa cum se spune”.

Și, într-un fel, este de înțeles.

Știința vine cu dubii, cu ipoteze, cu răsturnări a ceea ce se știa până într-un anumit moment. Adevărurile științifice sunt complicate, se obțin cu enorm efort și infinită stăruință, iar peste toate, nici nu sunt dăltuite în piatră precum legile de pe tablele lui Moise.

În schimb, conspirațiile vin cu certitudini, cu epifanii de genul “am atins cunoașterea cu mâna și cunoașterea era bună, plăcută și pufoasă”, cu adevăruri simple, clare și invariabil personale. Îți confirmă toate fricile. Îți explică de ce tu n-ai aia sau ailaltă. De ce este lumea așa și pe dincolo. Plus că-ți mai dă și un super bonus (la conspirații sunt mereu promoții): nu e vina ta. E vina lor. A LOR.

Deloc în ultimul rând, conspiraționismul flatează. Tu înțelegi ceva ce alții sunt incapabili să priceapă. Ești treaz, pe când ceilalți dorm somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de reptilieni. Tu nu ești oaie, nu faci parte din turmă. Tu ești Neo după ce a înghițit pastila roșie, ei sunt branșați la Matrice. Și uite cum viața ta — oricât de banală, de tristă, de ratată — capătă proporții epice. Ești parte dintr-o luptă cosmică. Ești Rezistența. Ești Străluminatul.

Nu contează corijențele primite în școală, contează premiile cu coroniță pe care ți le-ai smuls din școala vieții. Contează că ai pătruns în tainele planului mondial de depopulare prin vaccinuri experimentale pentru boli inexistente. Contează că ai prins schema cu înlocuirea rasei albe prin scăderea forțată a natalității și prin imigrație. Contează că “EI” nu au absolut nicio șansă să te prostească în față, ca pe restul fraierilor.

Cei care înțeleg la perfecție teoriile conspiraționiste nu caută răspunsuri la niște curiozități reale, stârnite în ei de ceea ce îi înconjoară. Caută doar povești prin care să-și explice lumea complexă și complicată în care trăiesc. Preferabil unele cu eroi neînțeleși și dușmani cu chipuri străine și totuși familiare. Știința vine cu întrebări aride, formale, rigide — conspirațiile vin cu răspunsuri ambalate în material video narat cu voce gravă, ton încet și vorbe rostite rar.

Iată de ce, mai mult decât niște înțepături de floretă pe tema asta, nici n-aș vedea — și în niciun caz vreun plesnit cu bârna din ochi. Fiindcă din perspectiva poveștii, conspirațiile sunt tot atât de firești ca “Scufița roșie”. Doar lupul e mereu altcineva, iar bunica nu are nici măcar 30 de ani împliniți.

Cabinetul de optică personală

Dacă n-aș fi ușor mizantrop, mai că m-ar bate gândul să deschid un cabinet de optică personală pentru public. În societatea de tip sifon cu bule de astăzi, unde oamenii văd lumea prin prisma reverberațiilor din camerele de ecou în care s-au încuiat, zău că ar fi de mare folos.

Ce ajutor s-ar putea găsi la un cabinet de optică personală? Omul ar veni, l-aș asculta cu urechea, i-aș pune un diagnostic (miopie ideologică, orbire conspirațională, strabism moral, hipermetropie informațională etc.) și i-aș recomanda un tratament. Eliberabil fără rețetă, în orice librărie.

Uman vorbind despre termenul de valabilitate

Îmi imaginez un viitor în care oamenii ar primi la naștere termen de valabilitate. O dată la care — dacă nu se întâmplă evenimente externe aleatorii sau acte de stupiditate pură ale deținătorului — omul ar ști pe tot parcursul vieții când i se va elibera propriul certificat de deces. Cu actualizare dinamică, în funcție de factorii la care este expus ori se expune voluntar: dacă a fost hrănit la sân când era sugar, calitatea aerului respirat, alimentație, vicii (fumat, alcool, substanțe, jocuri de noroc etc.), igienă personală, folosirea de protecție solară, viață sexuală, grad de alfabetizare și educație, mediu social, activitate sportivă, culturală, spirituală, profesie etc.

Sunt curios cum ar evolua societatea umană într-un astfel de scenariu, care nu-i nici pe departe atât de improbabil precum pare.

Nostalgii pentru viitor

Îmi amintesc de iernile din copilărie — niciuna fără zăpadă. Îmi amintesc de vremurile din satul bunicilor când încă nu ajunsese curentul electric și cititul la o lampă cu gaz era practic imposibil — uram mirosul gazului și de aceea culcatul odată cu găinile era o realitate de fiecare zi.

Ne-am pierdut acest ritm natural al existenței. Ne-am pierdut pulsul acela care semnalizează viața. Ne-am pierdut diferențele dintre zi și noapte, dansul ciclic al anotimpurilor, comutatorul între “aprins” și “stins”. Ne-am pierdut pe noi înșine, într-un soi de perpetuum mobile nefiresc și artificial.

Perechi de neperechi

Am două perechi de ochi: cei de cititor și cei de scriitor. Ba, uneori, simt că mi-ar da ghes și niște ochi de critic — dar pe aceștia mă străduiesc din răsputeri să-i folosesc la orice altceva decât la literatură.

Ochii de scriitor încerc să mi-i folosesc doar în două situații: când mă uit la lume și când privesc pagina în care pun cuvinte. Dar, câteodată, se furișează pe nebăgare de seamă și atunci când în fața lor apare câte o bucată de text. Și mă trezesc citind ca o persoană care a vizitat uzina și a văzut cu proprii-i ochi cum se croșetează salamul de Sibiu pentru a ajunge în galantare. Aproape întotdeauna îmi iau seama și-mi pun înapoi ochii de cititor. Chiar și cu cărțile mele, odată ce sunt gata și numai după ce a trecut mult timp de la acel moment, folosesc perechea de ochi de cititor.

Vreau să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi. O consider una dintre marile desfătări ale vieții — dacă nu cumva chiar cea mai.

TareCeApasăTare.ro

Vorbim invers proporțional cu cât putem să gândim.

Avem opinii puternice despre lucrurile care nu ne privesc personal în mod direct și ne sunt total indiferente cele care ne privesc în mod direct pe noi toți.

Ne urnim infinit de greu și ne răzgândim mai iute ca gândul.

Ne jurăm pe toți sfinții, dar tot dracii ne sunt cei mai simpatici.

Luăm regulile ca pe niște provocări.

Ne facem că ne facem că facem.

Știm extrem de precis despre cum poate să iasă ceva perfect numai în legătură cu ce se află în ograda altora.

Noi am avut ideea asta primii și cu mult timp în urmă, dar alții ne-au furat-o, au avut noroc chior și aveau pe cineva în spate.

Munca n-a îmbogățit pe nimeni, niciodată — șmecheria pe foarte mulți, întotdeauna.

Singurul lucru care contează e forma, fondul e doar o invenție a fraierilor.

Totul e de căcat.

De-a inov-ați ascunselea

Trăim în epoca în care orice lucru funcțional este o relicvă din Mezozoic dacă nu-i bucșit de senzori, nu vine cu aplicație și nu-și face regulat actualizări de firmware. O foarfecă bună nu mai e o foarfecă bună, ci de-a dreptul un obiect preistoric. Dar dacă poate măsura compoziția hârtiei, e dotată cu giroscop, ghidaj prin laser și trimite notificări, atunci da — e marfă garantată, de viitor. Iar dacă-i agățăm și un AI în coadă, clar am ieșit la drum asfaltat care ne scoate în bulevardul ‘succesurilor’ planetare.

Și nu, problema nu e cu progresul — sau, cum ar zice gurile care funcționează indepedent de creier, “globaliștii progresiști”. Problema e cu noi. Fiindcă peste tot și fără oprire se desfășoară o adevărată Daciadă de a face lucruri doar pentru că putem — și nu pentru că ar avea câtuși de puțin sens.

Bine, în vremurile când algoritmii LLM ‘scriu’ eseuri, poeme și romane despre condiția umană, ar trebui să fim totuși fericiți că nu suntem angajați într-o discuție aprinsă pe chat cu hârtia igienică după care tocmai am tras apa.

Când nu știi ce vrei, vrei ce nu știi

Dorim din inerție. Dăm clic din reflex. Acceptăm din oboseală. Lumea a devenit prea complexă, prea rapidă și prea multicoloră ca să mai avem timp — ori răbdare — să ne formăm gusturi, preferințe, înclinații. Ne place ceea ce ni se servește nu pentru că ne gâdilă eul, ci pentru că este.

Iar orice este, e binevenit.

Însă atunci când nu (mai) ai propriile repere, devii jucăria altora. Te uiți la ce-ți recomandă Netflix, asculți playlisturile pe care ți le face Spotify, cumperi produsele pe care ți le propune eMAG. Algoritmii îți spun direct ce-ți place, ce-ți trebuie, ce te satisface. De parcă ați fi prieteni din copilărie și ați crescut împreună pe aceeași stradă.

Și, cel mai adesea, accepți ce ți se dă. Fiindcă știi cum e: n-ai cum să te rătăcești atunci când nu știi unde trebuie să ajungi. Iar să confirmi, oricum are un cost infinit mai mic decât să decizi.

“Orice” e ca și cum ai spune “nimeni”.

Meseria mea, cuvântul

Sunt ani mulți de când știu asta. Poate pentru că m-am văzut întotdeauna ca fiind un om norocos.

Singura chestiune despre care încă sunt în dubiu privește felul respectivului cuvânt: mai degrabă verb sau mai degrabă substantiv?