Merge și așa, perfect

Zi de zi, lupta este în permanență să faci pendulul să se miște între cele două orori. Că nu-i vreuna mai brează decât cealaltă. Singura diferență între ele este doar în privința destinației finale: Tărâmul de Miazădegeaba ori Tărâmul de Miazăniciodată.

Iar când pendulul stă, înseamnă că rotițele din interior se învârt în gol.

Problema unui rezultat

A existat nu cu mult timp în urmă un univers în care calculatorul — în sens propriu, nu acela de PC — nu făcea parte din viața omului de rând. Care, atunci când avea nevoie să afle, trebuia să calculeze cât face 325 înmulțit cu 843 ca sălbaticii. Pe hârtie! De mână!

Apoi, de prin anii ‘70 japonezii au început să cucerească lumea cu produsele lor electronice și tehnologiile de miniaturizare. Și doar cine a insistat extrem de tare nu a avut un calculator. Nu doar pentru ubicuitatea dispozitivului în sine, ci mai cu seamă pentru tranziția de la “obiect” la “funcționalitate”. Drept urmare, să calculezi de mână cât face radical din 729 a devenit în scurtă vreme caduc. Dincolo de orele de matematică din școală, astăzi este o activitate de nișă, doar pentru pasionați. Dacă poți obține 273.975 și 27 pocnind din degete, de ce ți-ai bate capul? La urma urmelor, rezultatul contează.

De vreo trei ani încoace am intrat în universul LLM-urilor generatoare de conținut. Și mă îndoiesc că va lua mai mult de un deceniu ca aceste “AI-uri” să capete o ubicuitate la care creierele de silicon ale calculatoarelor n-au visat vreodată. Cine o să mai scrie un text din capul său, dacă-l poate obține pocnind din degete? Și, de altfel, cine o să-l mai citească, dacă va fi transformat într-un sound bite de 15 secunde, livrat ca mesaj audio sau video în feed? Că la urma urmelor, rezultatul este singurul care contează.

Am așa, un sentiment mai degrabă acut, că în zilele noastre Kafka n-ar mai fi scris “Procesul”, ci “Rezultatul”.

Aș da zile de la sine

De câte ori nu te trezești — inexplicabil — într-o dispoziție execrabilă? O zi din aceea în care corăbiile ți-s înecate, totul e pe dos și nimic nu-ți iese? O zi în care ai prefera să stai departe de toți și de toate, într-un ungher ferit, unde să nu te deranjeze nimeni până îți trece?

Dar oare asta nu înseamnă că ai putea — la fel de inexplicabil — să muți comutatorul din capul tău în cealaltă poziție, ca să te trezești într-o dispoziție extraordinară?

De la generația Pic și Poc la generația Tik și Tok

Cândva, pe timpul dinozaurilor, în anii ‘70 ai secolului trecut, niște animatori români au creat două personaje ajunse celebre: Pic și Poc. Două, pentru că... n-am idee, în universul concentraționar al României de sub bocancul ocupației comuniste, ‘tovarășii’ trebuiau să joace mereu la dublu? Căci, în afară de omulețul lui Gopo și de Pătrățel, personajele de desene animate românești au fost întotdeauna perechi: Mihaela și Azorel, Bălănel și Mieunel, Oacă și Boacă.

Era bucurie mare când, prin grădinițe și școli, apăreau proiecționiști — cu aparatele lor uriașe, cu role de film mari cât o roată de mașină — care timp de vreo jumătate de oră ne fermecau cu “sesiuni” de 3-4 filmulețe de desene animate, nu mai lungi de câteva minute fiecare. Și nu cred să se fi petrecut mai des decât o dată pe an acest gen de întâmplări miraculoase.

Și mă uit azi în jurul meu și văd țânci de-o șchioapă, care stau cu ochii — și cu orele — în câte un ecran de telefon ori de tabletă. Privind la tot soiul de măscări pe YouTube, TikTok sau aiurea. Zi de zi.

Marele Salt Înapoi?

Ai, n-ai, ai

Între util și simbol, între funcție și aparență, se întinde o zonă fascinantă din marketing și psihologie: semnalizarea. (“It's signals, Jerry, it’s signals!”) O zonă care ține mai deloc de valoarea intrinsec funcțională, cât mai ales de imaginea proiectată în exterior a produselor ori serviciilor cumpărate.

Nu contează ceasul, ci ce marcă anume este. Nu melodia, ci cine o cântă. Nu atât mașina, cât ce reprezintă brandul. Nu specializarea de pe diplomă, ci numele universității emitente. Nu cartea, cât mai ales coperta — și adeseori, unde o citești.

Ce semnalizăm prin alegerile noastre?

Că ne permitem.

Că știm.

Că ne pasă.

Că suntem diferiți.

Că suntem aidoma grupului din care aspirăm să facem parte.

Ba chiar, câteodată, toate odată.

Semnalizezi, deci exiști.

Expresii de-a gata, v-o dau cu lopata!

Mă enervează automatismele conversaționale. Un soi de spam — pe spuselea sau pe scriselea — dorit de nimeni, dar pe care îl primim de-a valma cu toții. Gratis, însă cu preț mare.

“Cu drag”. “O zi bună”. “Numai bine.”

Așa că, dacă tot avem nevoie de asemenea scurtcircuite mentale, propun un set reșapat de expresii:

Cu dragavei.

Weekend făinos.

O zi Osbourne.

Toante cele bune.

Te pup pe sufleu.

Cu deosebită știmă.

Numai pe vine.

Călătorului îi șade bine cu bătutul pasului pe loc

Ca mulți alții din generația celor crescuți cu cheia la gât, am fost fan Jules Verne în copilărie. Și pentru că acasă aveam doar 5–6 volume din colecția scoasă de Editura Ion Creangă, mi-am făcut legitimație de acces la Biblioteca Județeană Timiș pe la vreo 11–12 ani. Să pot citi toate cărțile apărute până atunci în limba română. Cărți traduse cu toatele din ciclul Les Voyages Extraordinaires, la care Jules Verne a scris vreme de 40 de ani.

M-a fascinat ideea de explorare. De lumi noi și necunoscute și nemărginite. De aventurare prin aceste lumi, care în cele din urmă schimbă profund călătorul. Motiv pentru care, multă vreme, nici n-am asociat călătoria cu relaxarea, ci cu transformarea. Fiindcă la capătul unei călătorii nu te mai întorceai niciodată exact cum ai plecat.

Și-mi pare că în lumea de astăzi, cu oameni incomparabil — și inimaginabil — mai bogați decât cei de odinioară, cu sute de companii de zbor low-cost și cu milioane de camere de hotel pentru toate buzunarele, călătoria a ajuns un simplu moft. Un banal decor pentru noi înșine. O altă formă de validare.

Suntem peste tot și pe niciunde. Și, deși ne mișcăm mai mult — și mai mulți — ca niciodată, rămânem nemișcați pe dinăuntru ca niște cocostârci înțepeniți pe o baltă moartă. Gândim la fel. Simțim la fel. Instagramăm aceleași locuri, din aceleași unghiuri. Diferă doar filtrele pe care le folosim — și de multe ori, nici măcar acelea.

Iar atunci nu-i nicio mirare că, adesea, călătorul modern ajunge cel mai departe în propria-i încremenire.

Întrebi* ca să afli sau ca să dovedești că știi deja răspunsul?

Curiozitatea e prețioasă. Și merită cultivată. Încurajată.

Suficiența pe pilot automat? E mereu stupidă.

*În viața de zi cu zi, nu ca tehnică retorică utilizată deliberat în anumite contexte.

Lectura-vura (VIII)

Mă muncesc printre picături să-mi ingineresc niște cărți electronice așa cum trebuie din “Cireșarii” lui Constantin Chiriță. Lucru manual, fiindcă nu s-a obosit nicio editură să le scoată și în format ebook. (Știu că pare greu de crezut, dar îmi este peste putință să scriu “ebook” fără să adaug imediat: “un fișier PDF nu este ebook”).

Într-un fel, fac asta și în memoria celor trei zile și trei nopți în care am citit toate cele cinci volume în copilărie, în jurul vârstei de 12-13 ani. Nu mai știu de ce trebuia să le citesc atât de rapid — le aveam de la un prieten, care le avea de la un prieten, care trebuia neapărat să le primească înapoi într-o anumită zi? Dar țin minte cu precizie că inventasem un sistem prin care puteam să folosesc veioza sub pătură, astfel încât să nu se prindă părinții că nu dormeam. Și că se făcea atât de al dracului de cald sub pătura aia, încât curgeau apele pe mine și trebuia să iau pauze ca să mă răcoresc.

Ca de fiecare dată, citesc aproape integral textul unei astfel de cărți, chiar dacă mă uit în principal după erori post-OCR. Chiriță a fost un condei meseriaș, cu vână, în ciuda evidentelor (și diverselor) stângăcii care se regăsesc prin paginile “Cireșarilor”. Dar cât talent risipit în slujba ocupantului comunist al țării! “Cavalerii florii de cireș” a fost scrisă pe la jumătatea anilor ‘50, când încă mai era activă rezistența armată din munți împotriva ocupantului. Și evident că personajul negativ din carte este un ‘vânător’ care nu are alt scop în viață decât “subminarea puterii poporului și a orânduirii socialiste”, nu-i așa?

Mare păcat că atâtea condeie de mare talent au avut neșansa istorică să trăiască sub giulgiul comunismului.

Poduri, punți sau balansoare?

E nevoie de doi pentru un tangou, la bun înțeles. Dar ce faci atunci când celălalt a plecat cu pluta-n larg și nu te mai înțelegi neam cu ea sau cu el?

Marea Pandemie din 2020-2022 a jucat în societate rolul unui fantastic ‘accelerator de particule’ în materie de radicalizare. Radicalizare potențată la rândul ei timp de aproape două decenii de platformele digitale. Și ne-am trezit că oameni apropiați s-au transformat peste noapte în niște ființe pe care nu mai știi de unde să le apuci. Iar unii, de-a dreptul militanți pentru tot soiul de tiribombe, troglodii și trăsnăi teribile. Și te liniștești crezând că poate-i doar o fază trecătoare, un vis urât din care vă veți trezi amândoi, bucuroși să vă regăsiți. Dar în fiecare zi constați că groapa e tot mai adâncă și pământul de pe margine e un meterez din ce în ce mai impunător.

Ne leagă trecutul, ne desparte prezentul, ne este orfan viitorul. Și n-am habar cum putem rezolva asta. Singura mea idee în materie este că avem o acută nevoie de poduri, punți sau chiar balansoare. Ca să nu devenim fiecare dintre noi câte un Robinson Crusoe pe insula lui, într-un univers în care Vineri nici măcar nu există.

Din față tigru, din spate timbru

În arhitectura informațională a sistemelor există un concept cu un nume aproape poetic: “izvor al adevărului” (source of truth). Un punct unic și verificabil unde se află informația primară. Restul componentelor — baze de date, aplicații, interfețe — se ‘adapă’ direct din el. Iar dacă informația de acolo e coruptă (un risc major de securitate), întregul sistem e un gigant cu picioare din lut.

Acum gândește-te la societatea anului 2025. S-a dus pe apa Sâmbetei orice urmă de posibil izvor al adevărului, nu-i așa? Când realitatea devine “fapt alternativ”, iar tot ceea ce nu ne convine este “fake news” sau “woke”, ar fi și greu să fie altfel.

Dar n-a fost mereu așa. Nu am avut vreodată adevăruri cu valoare absolută, dar am avut instituții care funcționau ca depozitare de adevăr: religia (mai ales în Evul Mediu), statul-națiune (de prin secolul XIX începând), mass-media (în secolele XIX-XX), știința (odată devenită măsurabilă și replicabilă). Niciuna dintre ele infailibile. Dar fiecare dintre ele cu autoritate. Și, mai important, beneficiare ale unei recunoașteri comune la nivelul societății.

Astăzi? Religia e dogmă, statul e manipulare, mass-media e portavoce politică, știința e corupție. Și nimeni nu mai pare dispus să accepte un adevăr “din afară”. Fiecare individ își construiește propriul sistem de validare. E adevărat ce simți, ce crezi, ce-ai citit pe Reddit și ce-a zis tipul ăla cu morgă de iluminat întâlnit pe TikTok.

Din cauza Internetului și a platformelor digitale, lumea a ajuns sifon cu bule. Societatea e guvernată de algoritmi care confirmă, nu provoacă. Disonanța e filtrată automat. Contradicțiile nu mai generează dialog. Doar mute și block.

Dacă adăugăm la cocktail și conținutul generat de AI, nimic nu mai e cert. Vezi oameni — unii cunoscuți, chiar — care vorbesc pe limba ta și în limba ta. Doar că nu sunt tocmai ei, ci o colecție de 0 și 1 generată de mașini și algoritmi. Inteligența Artificială n-o fi inventat minciuna, dar cu siguranță a făcut-o imposibil de distins de adevăr.

Fără un adevăr comun, nu mai există nici conversație despre un viitor comun. Doar monologuri paralele pentru lumi paralele. Și dacă realitatea fiecăruia dintre noi e complet altă realitate, atunci degeaba strigă bula mea la bula ta. Nu pentru că nu suntem de acord, ci pentru că nici măcar nu mai vorbim despre aceleași lucruri. Fără repere împărtășite, totul devine un teritoriu virgin, în așteptarea unui steag. Orice e suspiciune. Totul e relativ.

Iar societatea, ca sistem de organizare socială, nu poate funcționa fără stabilopozi. Nu poate lua decizii. Nu poate construi nimic durabil.

Și-atunci? Dacă nu mai avem izvoare ale adevărului, putem măcar să păstrăm ideea de responsabilitate individuală în raport cu adevărul. Să verificăm, nu doar să răspândim. Să gândim, nu doar să reacționăm. Să acceptăm că îndoiala e mai sănătoasă decât certitudinea stridentă.

Și să sperăm, cu un dram de optimism, că puțurile adevărului n-au secat complet. Ci sunt doar colmatate.

Aș vrea să pot să îndrăznesc să nu mint cu mintea

Avem în limba română construcții care ne împing ușurel înspre neadevăr. Printr-o alunecare subtilă în ambiguitate.

Pasivul impersonal: “se”

Se zice. S-a pierdut. Se pare. S-a stricat. Se cere. S-a constatat. Se consideră. S-a întâmplat.

Cine? Nimeni. Sau, mai corect spus: cineva, dar nu știm (ori nu vrem să spunem) cine anume.

Construcția pasivă impersonală e o mână de ajutor pentru minciunica diplomatică. Permite evitarea responsabilității: nu vine de la tine și, teoretic, n-ai nicio legătură cu situația respectivă.

Condiționalul de curtoazie: “aș dori să vă întreb dacă…”

Politețea e frumoasă. Dar când devine o mașină de produs fum și efecte speciale, începe să ascundă lucruri. De nici nu mai știi bine ce vrei. Oare chiar te interesează? Sau doar “ai dori” să afli? Cândva, la un moment dat, dacă s-ar putea. Dacă nu, nici nu contează.

Curtoazia în exces se transformă într-o formă subtilă de neasumare. Și, în esență, tot un falset este: evită atitudinea sinceră și directă.

Dubla negație: “Nu pot să nu remarc…”

Un soi de afirmație ținută în lesă. O zicere cu frâna de limbă trasă.

În spatele ei, o ezitare. O distanțare. O luare pe la Ploiești.

Deseori, un grănicer pe hotarul dintre ironie și sarcasm.

Mintea operează cu structuri de limbaj. Și dacă limbajul ne trage uneori pe sfoară, nu e de mirare că adevărul ne iese ciung pe gură.

Albastru de metil și verde de Paris

Uneori, distanța dintre două culori este aceea dintre “sănătate curată” și “moarte sigură”. Iar pentru o ureche nefamiliară cu meandrele limbii române, foarte ușor de confundat care-i una și care-i alta. Mai cu seamă că “Paris, orașul luminilor”, nu-i așa?

Arareori lucrurile sunt ceea ce par a fi. Circumspecția e o deprindere ce merită exersată.

Când limba tace

Sunt stări, emoții și trăiri care curg prin noi aidoma sevei, dar pentru care nu avem cuvinte. Știi senzația când ți-e dor de ceva ce nu s-a întâmplat niciodată? Sau momentul în care simți că ai mai fost cândva exact în locul unde te afli, dar nu poți spune nici picat cu ceară dacă e amintire sau vis? Ori când cineva drag tace un pic mai lung după un schimb de replici și ți se pare că în tăcerea respectivă tot universul se pregătește de Big Bang?

Nu avem sunete în limba română pentru toate astea. Avem o coloană sonoră pentru ele, dar nu un cuvânt. Însă în vasta bibliotecă a umanității găsim întotdeauna câte un exemplar care poate fi luat cu împrumut:

saudade (sau-DA-dje, portugheză) — dor melancolic, nostalgic și încărcat de speranță. O absență care chinuie plăcut.

toska (TOS-ka, rusă) — durere sufletească fără cauză concretă. Un gen de apăsare care nu necesită explicații.

duende (DU-en-de, spaniolă) — intensitatea emoțională stârnită dintr-o voce, o pagină, un gest. Și care te atinge.

komorebi (ko-mo-RE-bi, japoneză) — razele soarelui strecurate prin frunziș. O lumină care mai mult decât orice mângâie sufletul.

mamihlapinatapai (ma-mi-hla-pi-na-ta-PAI, yaghan) — privirea dintre doi oameni ce vor același lucru, dar niciunul nu îndrăznește să înceapă.

Schadenfreude (ȘA-den-froi-de, germană) — bucuria meschină resimțită atunci când altuia îi merge prost. Un fel de “capra vecinului” pe dos.

sisu (SI-su, finlandeză) — forța tăcută cu care mergi mai departe când n-ai niciun motiv să crezi că vei reuși. Dar totuși o faci.

Când limba tace, e momentul să o înveți să vorbească. Ca un copywriter care învață piața cum să privească viața.

Dorul de ducă și mâncărimea în talpă

Două expresii apropiate, însă foarte diferite. Dorul de ducă te roade pe dinăuntru chiar dacă nu vrei — sau nu poți — să pleci. Dar atunci când te mănâncă tălpile, nu poți sta locului oricât ai insista.

Limba română e mai frumoasă decât orice metaforă despre ea.

Minciog pentru idei

E intrată deja în folclorul urban faza cu ideea mâzgălită pe un șervețel și transformată ulterior într-un ceva (produs, serviciu etc.) care i-a îmbogățit pe mâzgălitori. Că te și întrebi cum de n-a apărut până acum un producător de șervețele care să se poziționeze ca fiind “mereu la îndemâna viitorilor miliardari”.

Dar dacă ți-ai scos la imprimantă ‘certificat de producător de idei’ — indiferent de forma sub care se materializează acestea — trebuie să ai un sistem prin care să le scoți din vâltoarea clipelor. În ceea ce mă privește, obișnuiam să folosesc niște carnețele de buzunar, pe care le aveam împrăștiate peste tot. Să fie întotdeauna unul pe aproape atunci când întind mâna.

Începând de prin 2008 am trecut la aplicații de smartphone. Am folosit mulți ani Evernote, până când s-au tâmpit și au vrut să devină un soi de everything app crap pentru captarea de idei. Și nu doar că ajunsese îmbâcsită de tot felul de “facilități” abracadabrante, dar funcționa la fel de bine precum o râșniță de cafea intrată în greva foamei. Așa că, după ce am testat o grămadă de alternative, m-am oprit în cele din urmă la Simplenote. Este pe toate platformele posibile și, cel mai important, și-a păstrat de-a lungul anilor focusul pe simplitatea de a nota rapid ceva. Adică nu doar un nume, ci o promisiune respectată cu obstinație. A ajutat cu siguranță la aceasta și faptul că la un moment dat au fost achiziționați de Automattic, compania din spatele Wordpress.

Interfață minimalistă, Markdown pentru cine dorește să scrie pentru web, tag-uri pentru organizare și punct. Oh, și am menționat că e gratuită?

Simplenotely loving it.

Lectura-vura (VII)

După Dune, a doua cea mai meseriașă carte de SF din topul personal este Rendez-vous cu Rama. Și, la fel ca în cazul Dune, mi-a plăcut doar cartea originală. Continuările nu mi s-au părut că se ridică la înălțimea ei.

Iar după ce am văzut ce film a scos Denis Villeneuve din Dune, abia aștept să vad ce va putea face din — și mai cu seamă în — Rama.

Postul, rostul și prisosul

Am experimentat timp de mai bine de un deceniu cu postul negru. Aer, apă și atât. Cele mai lungi au ținut 21 de zile, dar durata obișnuită era de 10. Le programam după ieșirea din iarnă, ca un soi de reset pentru organism. Am renunțat la ele doar pentru că deveniseră extrem de costisitoare din punct de vedere al masei musculare. Și, cu cât strângi mai multe amintiri în tolbă, cu atât mai important devine fiecare gram de mușchi. Greu de păstrat. Încă și mai greu de pus la loc.

Fiindcă altfel, n-am avut nicio altă neplăcere. Cam din a treia zi uiți oricum de foame. Iar claritatea mentală pe care o capeți după ce creierul trece de pe consumul de glucoză pe cel de cetoni e fără de egal.

Mi-ar plăcea să pot ține posturi negre cu scrisul. Dar ce ar putea să însemne asta, oare?

Să folosești numai verbe?

Să scrii dintr-o frază doar semnele de punctuație?

Să nu pui în pagină nimic altceva decât idei în formă brută?

Sau poate că postul negru când vine vorba de scris nu e despre ce nu scrii. Ci despre ce lași în spate atunci când scrii.

Valea Siliciului

Niciodată în istoria umanității nu s-a acumulat atât de multă putere în mâinile unui număr atât de mic de oameni care controlează destinele unui număr atât de mare de semeni. Ceea ce este generic denumit Silicon Valley — pentru că nu chiar toți sunt (sau vin) din California — a devenit simbolul unei oligarhii formate din oligarhi ai oligarhilor pe care niciun sistem democratic din lume nu o mai poate controla. Iar cu noua inginerie socială — “Inteligență Artificială” — care mișună nestingherită prin toate cotloanele omenirii, s-a închis complet cercul.

Și mă-ntreb retoric dacă nu cumva este deja prea târziu să mai spunem “Valea Siliciului, valea!”

Crocodilu’ d-undi veni?

Cel mai bun text al meu de proză scurtă a pornit de la o imagine. Care mi-a săgetat prin minte pe neașteptate: un bărbat râzând în hohote homerice în noapte, în curtea casei, în timp ce afară plouă de rupe pământul.

Personajul care mă fascinează și astăzi, după mai bine de 15 ani, este o cadână apărută în cadrul ușii unui apartament de bloc comunist în timp ce scriam despre cu totul altceva. Cadână care nu spune niciun cuvânt în scena respectivă din roman.

Sunt doar două exemple dintr-un șir nesfârșit de astfel de întâmplări. În engleză există un cuvânt pentru acestea — serendipity — care nu are un echivalent în limba română. Eu le denumesc “crocodilii”. Pentru că dilelile crocante o merită din plin.

Iar concluzia firească este că dacă crocodilul trece strada, înseamnă că un crocodil trebuia neapărat să traverseze în partea cealaltă.