Nu am timp azi, nu am timp azi, n-am timp de nimic

Nicicând în istorie oamenii nu au trăit mai mult ca în zilele noastre. Pentru că medicină, pentru că mâncare, pentru că — în general vorbind — pace.

Și totuși, paradoxal, omului modern i se scurge timpul printre degete mai dihai decât nisipul dintr-o clepsidră greșit fabricată. Acum e 7 dimineața, imediat s-a făcut 8 seara. Azi e luni, mâine e deja joi. Când s-a făcut octombrie, că parcă ieri a fost petrecerea de Crăciun? Cum să fim noi acum, în august 2025, mai departe ca moment în timp de Revoluția Română din 1989 decât erau cei din decembrie 1989 de Revoluția Ungară din 1956?

Poate că trăim cu adevărat într-o simulare și s-a strecurat un bug în liniile de cod care determină percepția asupra trecerii timpului? Că atunci ne-ar prinde bine un CTRL + ALT + DEL și reboot în safe mode, cu ziua de 36 de ore și un buton de snooze existențial în meniul de Start.

Frugalăcomia

Ai zice că între două antonime nu poate exista decât genul de legătură dintre “bine” și “rău”. În sensul că unul din termeni se definește prin opusul său (cum ai putea să știi ce-i binele dacă n-ai cunoaște ce înseamnă răul?).

Dar între “frugal” și “lacom” e o relație mai specială. Poți să vrei câte puțin, dar din tot ce există și va exista. La infinit. Și niciodată să nu fie destul.

Animale de paradă

Din motive deloc la fel de limpezi precum apele frumos curgătoare din Grădina Maicii Domnului, neamul nostru cel românesc a fost mereu fudul. Poate o avea legătură cu gura lumii cea slobodă și atât de importantă în spațiul mental mioritic, nu știu. Dar iureșul de a trăi mult peste posibilități și de a afișa lucruri strict pentru icterul celorlalți nu a început odată cu înființarea stațiunii estivale ‘M-am Aia’ în secolul trecut.

Faza-i că, de la apariția și infiltrarea rețelelor sociale în toate cotloanele omenirii, parada eurilor a devenit o îndeletnicire globală. Scosul pe galantar e un sport care a lăsat fotbalul cu mult în urmă ca popularitate.

Ai văzut vreodată un concurs canin desfășurat pe un stadion, unde al doilea cel mai bun prieten al omului — căci primul e, firește, el însuși — este adus în lesă și apoi eliberat, pentru a face sub ochii spectatorilor tot felul de demonstrații și giumbușlucuri ca să convingă publicul (și juriul!) cât de special, deosebit și fără de pereche este? Ei bine, îmi pare că majoritatea oamenilor a ajuns așișderea patrupedelor noastre preferate, participante la asemenea spectacole. Doar că se poartă singuri în lesă.

Miorița și miorițul

Personal, nu am o problemă cu genurile. În societatea de azi, dominată de algoritmi capabili să “felieze” o audiență la nivel de persoană, găsesc de o ironie grotescă cum batalioane de cetățeni — strânși laolaltă, manipulați și agitați de exact aceiași algoritmi — mărșăluiesc în cruciade sub stindardul lui “există doar două genuri”. Așadar, dacă ești “ea”, “el”, “ea/el”, '“ei”, “ele/ei” ori poate “zero” sau chiar propria-ți găselniță — super, genul tău e doar treaba ta.

Bine, dacă ești vorbitor nativ de română, fie și numai instinctiv știi că “etaj'“ nu e nici masculin și nici feminin, așa că chestia cu “doar două genuri” ar trebui să-ți dea cu virgulă — sigur, dacă ai reușit să-ți păstrezi măcar doi neuroni funcționali în urma asaltului Facebook, TikTok ori Instagram. Iar dacă ești vorbitor nativ de swahili, nici măcar n-ai înțelege ideea cu două genuri, când în limba ta sunt vreo 15-20.

Dar până una alta, ar fi minunat dacă am putea face nițică dreptate substantivelor care stau în dicționar precum berzele pe baltă, într-un singur picior. Așa că, madam Academie Română, hai cu doctor / doctoră, demnitar / demnitară, damă / dam sau mireasă / mires!

Horroribila povară

Iubesc filmul, îmi repugnă horrorul. Poate pentru că, atunci când ești dotat cu o imaginație care face ore suplimentare, n-ai nevoie de stimuli exteriori ca să faci din țânțar, armăsar prevăzut cu dantură — și mușcătură — de rechin.

Dar asta nu înseamnă că nu apreciez estetica urâtului și a macabrului — de pildă în poezie. Villon și Bacovia îmi par doi maeștri care, fără imagini, sunete și efecte speciale, pot face minunății ale oribilului din doar câteva cuvinte.

Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.

Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.

Fricile noastre, poate

Poate nu toate. Toate existențiale, însă.

Frica de singurătate.

Frica de eșec.

Frica de moarte.

Frica de ratare.

Frica de ce spune lumea.

Frica de libertate.

Frica de a-ți trăi viața.

Frica de a pierde.

Frica de intimitate.

Frica de necunoscut.

Materii prime pentru arderile din motorul cu combustie internă al poveștii: conflictul.

Dactilografia și chiromanția

În vremuri nu foarte îndepărtate, dactilografia era o meserie onorabilă. Oamenii puteau să câștige o bucată cinstită de pâine prin transformarea textului scris de mână în pagini bătute la mașină. Mașinile de scris erau puține și scumpe (iar pentru nostalgicii ocupației comuniste, ca duioasă reamintire: aveau nevoie de autorizație și dosar de înregistrare la miliție, pentru identificarea cu celeritate a celor care le-ar fi putut utiliza ca să scrie că împăratul e gol), iar dexteritatea și acuratețea de a le folosi se deprindeau în timp și cu efort. Profesia a răcit la plămâni odată cu răspândirea PC-urilor, iar transformările tehnologice accelerate începând din anii 2000 au îngropat-o și i-au pus definitiv cruce: OCR, aplicații pentru conversia înregistrărilor audio în text, tablete cu recunoașterea scrisului de mână etc.

Chiromanția nu-i onorabilă defel, dar era vioaie și acum 5000 de ani, este și azi prin mii de aplicații pentru toate platformele existente — dar și zeci de mii de site-uri responsive — tot așa cum, sunt convins, va fi și peste alți 5000. Ecce homo!

Crâmpeie de viață

Trăim înconjurați de lucruri comune, obișnuite, banale. Care, într-o bună zi și pe neașteptate, ne fac cu ochiul.

Mirosul de fier încins al mașinilor oprite la semafor.

Cearta fără de sfârșit a câinilor cu mașinile de salubritate.

Amestecul incredibil de poezie și forță brută al unei mutări dintr-o partidă de șah.

Tristețea sfărâmată a unei păduri bătrâne după vizita unei furtuni moderne.

Senzualitatea unei îmbucături dintr-o felie de pepene roșu rece combinată cu telemeaua proaspătă de oaie.

Pierdut mileniu. Îl declar nul.

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, ne lipsesc 1000 de ani la socoteală din istorie. Între momentul când Dacia a încetat să mai facă parte din Imperiul Roman și momentul când a apărut în Țara Românească un Basarab care să se bată cu oastea regelui Ungariei, nu mai știm nimic sigur. Că la “și altele” mai erau — rar și inconsistent — menționați vlahii printre trăitorii pe meleagurile de la nord și de la sud de Dunăre e la fel de relevant, istoric vorbind, pe cât vor fi în anul 3025 mențiunile despre bonele filipineze din orașele înstărite ale României de astăzi.

Iar lipsa aceasta, dintr-o nevoie de identitate prost înțeleasă și stupid imaginată, ne-a complexat și ne complexează teribil. De parcă asta ar conta pentru aici și acum, cine o are mai lungă. Ori pentru ceea ce facem azi ca să fie mai bine mâine.

Trecutul e viu doar pentru propagandă. Și propaganda e bună — excepțional de bună — la un singur lucru: să facă din omul viu stană de piatră.

Hai noroc!

În staul la Miorița ne urăm de cele norocoase atunci când ne cinstim cu un păhărel sau atunci când cineva strănută pe lângă noi. Și cum noi, românii, suntem campioni mondiali la consumul de alcool per capita, din jde mii de piepturi răsună necontenit “hai noroc!”. Pâcla care se vede din Stația Spațială Internațională plutind în permanență deasupra României nu e ceață, este pătura străvezie de noroace însumate.

Dar în ciuda acestei fervențe și frecvențe, avem o relație foarte specială cu norocul. Foarte rar — spre deloc — dăm norocului ce-i al norocului. Când ne iese ceva, e meritul combinației noastre unice de talente și capacități intelectuale. Când le iese ceva celor care nu ne sunt neamuri — au furat, au dat șpagă sau aveau pe cineva în spate (și oricum e de căcat ce le-a ieșit).

Când, în realitate, norocul și ghinionul — adică întâmplarea aleatoare cu consecințe pozitive sau negative — joacă un rol deloc de neglijat în întregul univers. Darămite în clipirea fulgurantă care este viața fiecăruia dintre noi.

Ceapa mă-sii

Sunt curios ce asociere de idei i-a trecut prin cap primului gigel care a suduit în felul acesta. Adică, înțeleg că forma geometrică a cepei este ofertantă, dar pe lângă casa rumânului se găseau și alte vegetale — cu potențial chiar mai bun pe parte de injurii.

“Varza mă-sii” ar fi clefăit un soi de fleșcăială sonoră în care să se îmbibe tot ce-i ridicol și stupid. “Fasolea mă-sii” ar fi detonat o dimensiune olfactivă greu de ucis. Iar “vânăta mă-sii” ar fi trâmbițat niște conotații falice de-a dreptul decadente.

Dar nu. Dintre toate, poporul a ales ceapa. Poate pentru că ustură. Sau poate pentru că, în fond, nimic nu e mai românesc decât să-ți miroasă a ceapă până și-n sudălmi.

Lectura-vura (X)

Am citit “Și alte povestiri” ale lui Gospodinov și mi-au plăcut. Deși nu prea citesc proză scurtă. Găsesc că Cehov a scris tot ce era de scris — și, mai cu seamă, cum trebuia scris — pe nișa aceasta literară. Iar noi, restul care i-am urmat, suntem doar niște epigoni care pedalăm la o bicicletă statică.

După scriitură, Gheorghi Gospodinov e de-al nostru, din popor. Chit că “țaratul româno-bulgar” din vremea Asăneștilor e o chestie de care se știe doar la nord de Dunăre, Gospodinov putea foarte bine să fie de loc din Curtea de Argeș și nu din Iambol. Are amestecul acela de visceral cu fantastic care-mi pare atât de caracteristic Balcanilor.

Așa că i-am cumpărat și cele trei romane traduse în română și scoase — aleluia și bogdaproste! — inclusiv în format ebook* de Editura Trei.

*Surprinzător doar pentru neaveniți: un fișier PDF continuă să nu fie un ebook.

Ca la noi, la nimeni

Excepționalism românesc, ochii famelici ai poporului cer să te vadă!

Dară nici că se putea o expresie mai oximoronică, semantic vorbind, decât aceasta. Pretabilă atât la superlative absolute, cât și la grozăvii abisale.

Iar în loc de concluzie, se cade să batem împreună o mătanie în fața limbii noastre celei românești. Ești?

Ia-mă cu frumosul, peste picior

Sportul nostru național e bășcălia, nu oina. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni, niciodată, în viața reală de zi cu zi, care să fi văzut ori să fi jucat un meci de oină. În schimb, bășcălia e mai tare decât câmpurile de rapiță. Mai tare decât răsăritul pe plajă. Mai tare decât borșul sau moarea de varză în ciorbă. Și mai mioritică decât mămăliga.

Nu zic nu, când ai de pârjolit holdele și de otrăvit fântânile în fiecare sezon, e sănătate curată să poți face haz de necaz. Dar când indiferent ce-ar fi, totul este zeflemea? Când nu luăm nimic în serios fiindcă oricum totu-i de râs?

Atunci bășcălia își schimbă polaritatea. Nu mai e supapă, e scut împotriva oricărei responsabilități. Într-o lume unde nimeni nu mai crede în nimic, nimic nu mai contează. Nici ce-i bine, nici ce-i drept, nici ce-i viu — nimic în afară de batjocură.

“Lasă că merge și așa” + “Hai să facem mișto de tot” = “Love pentru castele de nisip”.

Pomul invizibil

Fiecare dintre noi este un arbore. Cu rădăcini, trunchi, ramuri. Cu frunze. Uneori, cu flori care se transformă în fructe — amare, acre, dulci, hrănitoare, otrăvitoare.

Doar că nu se vede.

Cât comunism mai conține România de azi?

Peste patru ani și ceva mărunțiș se vor împlini patru decenii de la eliberarea României de sub ocupația comunistă. Eliberare făcută de oameni simpli ajunși cu cuțitul la os, într-un context istoric favorabil și plătită cu asupra de măsură în sânge — acesta-i adevărul adevărat, trăit și nu livresc. În ciuda nerușinatelor și nesfârșitelor aberații conspiraționiste, stârnite și întreținute ulterior. Dar și a capturării proaspăt eliberatei Românii de către aceeași protipendadă comunisto-securistă care a ținut-o sub ocupație vreme de 45 de ani.

Aniversarea aceasta îmi aduce aminte de pilda cu Moise și cei 40 de ani petrecuți în deșert, pentru ca din foștii sclavi ai faraonilor egipteni să se nască cei aleși să se bucure de Țara Făgăduinței. Fiindcă ai nevoie de oameni liberi ca să construiești o țară liberă.

Treaba-i că pe vremea lui Moise oamenii trăiau puțin, și 40 de ani erau suficienți ca să se facă schimbul de generații aproape în întregime. Foarte probabil că, atunci când evreii au intrat în Israel, mai era în viață doar o mână de oameni dintre foștii sclavi.

În România lui 2025, chiar și deținătoare a ultimelor locuri la speranța de viață în UE fiind, sunt aproape 1 milion de oameni care au peste 80 de ani. Statistica spune că din cei aproximativ 19 milioane de români care mai sunt prin țară, vreo 11 milioane au trăit o bucată de viață în comunism, iar restul de 8, nici măcar o singură zi. Dar chiar dacă-i scoatem din ecuație pe cei care au prins din comunism doar cei șapte ani de-acasă, după 40 de ani de deșert tot vor rămâne majoritari cei pe care i-a tarat pe viață ocupația comunistă. Foști sclavi personali ai unor neica-nimeni, făcuți faraoni de armatele faronului-călău-al-națiunilor Iosif Vissarionovici Stalin.

Și, dacă o să-mi spui că tot e bine și cu jumătate din populație oameni născuți liberi, o să-ți amintesc respectuos de țâncii de 10-12 ani de astăzi care vorbesc despre și fac socoteli la bani în milioanele leului vechi, deși denominarea monedei românești s-a petrecut cu mult înainte de nașterea lor.

La îndemână n-ar trebui să fie neapărat un îndemn

Fructele de pe ramurile cele mai joase sunt accesibile, conform cercetătorilor britanici, pentru 95,38% dintre oameni. Chiar și pentru copii — ce le lipsește în înălțime față de adulți compensează prin agilitate. Drept urmare, pe aceste fructe bătălia este acerbă, iar competiția, sufocantă.

Dar, așa cum știe orice supraviețuitor ce-și poartă încrustați pe răbojul trupului martorii tăcuți ai tenacității, cele mai bune fructe se găsesc întotdeauna spre vârful pomilor. Pentru că mai mult soare. Și mai mult pârg.

Răsplata e mereu mai mare și mai intensă pentru cei cu o toleranță ridicată la eșec, dispuși să meargă acolo unde este greu, riscant și te poți alege doar cu cicatrici.

Liberțâțe, te iubim!

Ce mai contează niște virgulițe ori niște căciulițe, când ai libertatea să scrii cum vrei? Ce mai contează că e vorba de virgulițe și nu de sedile, care sunt o cu totul altă mâncare (turçească) de pește? Și ce mai contează că niciun vorbitor nativ de română n-ar putea citi repede, din prima și fără poticneli un text ca acesta:

FATA MATA DE MATA FATA PE MATA FATA DE MASA.

Ba libertate, da liberțâțe! Sau, cu alte cuvinte, bă libertate, dă liberțâțe!