Lectura-vura (XVIII)

Cartea gâștei (Humanitas, 2024, în traducerea Justinei Bandol) este un roman ciudat. Autoarea, Yiyun Li, născută și crescută în China comunistă (unde a făcut inclusiv stagiul militar obligatoriu în ceea ce este denumit cu o orwelliană ironie “Armata de Eliberare a Poporului” — știi tu, aia care a eliberat din viață niște mii de oameni în urma protestelor din Piața Tiananmen din aprilie–iunie 1989), a emigrat în a doua jumătate a anilor ‘90 în America și scrie în engleză.

Acțiunea romanului se petrece în anii ‘50 în Franța — deși o jumătate din eroina cărții (una dintre portocale, care nu poate tăia o altă portocală) petrece un pic de timp și în Anglia. Perioadă istorică în care războiul încă este extrem de prezent în viețile oamenilor, deși nu în mod activ, ci prin ce a lăsat în urma sa. Dar cartea nu este despre asta — eu am citit-o ca pe o alegorie despre motivația scrisului. Care poate fi un joc. O farsă. Orice.

Fiori dintre fiorduri

Sunt cititor de carte polițistă de pe la 10-11 ani. Un văr cu niște ani mai mare decât mine era mare fan — într-atât încât nu citea decât așa ceva — și-mi făcuse capul calendar cu nu mai știu ce roman al lui Haralamb Zincă (posibil Moartea vine pe bandă de magnetofon, nu mai țin minte). L-am citit, mi-a plăcut și m-a prins genul.

De atunci încoace, din vreo câteva zeci de autori, favoriții mei au rămas Agatha Christie și Raymond Chandler, cu câte o mențiune specială pentru Georges Simenon, Frédéric Dard și Rodica Ojog-Brașoveanu.

Dar surprinzător, Stieg Larsson și restul nordicilor (Nesbø, Mankell etc.) nu m-au prins absolut deloc. N-am reușit să termin nici măcar o singură carte, de la niciunul dintre aceștia. Le-am abandonat pe toate în prima jumătate și nu m-am întors niciodată la ele. Pe când Zece negri mititei sau Nu-i ușor să spui adio cred că le-am recitit de cel puțin 5-6 ori.

Aș putea spune că fiordurile nu mi-au dat fiorii care să mă zgâlțâie corespunzător.

Lectura-vura (XVII)

Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea (Polirom, 2023, traducerea Radu Paraschivescu) este, așa cum potrivit găsit-a traducătorul pentru fabrication din titlul original, o “scorneală” a lui Steinbeck.

Scurtă și pe alocuri amuzantă, cartea a fost probabil cu mult mai amuzantă în epoca în care a fost scrisă, anii ‘50 ai secolului trecut. Astăzi, în epoca lui fake news și a faptelor alternative, are un aer la fel de proaspăt ca mobilierul dintr-o casă nelocuită de câteva decenii.

Și oricum, parcă lui Steinbeck îi stă condeiul mult mai bine în mână atunci când scrie despre lucruri universale, ca în Șoareci și oameni.

Lectura-vura (XVI)

Am avut câteva tentative să citesc Thomas Mann (Muntele vrăjit), dar n-am reușit niciodată să trec de primele 10-20 de pagini. Mi-a ieșit însă din prima cu o carte a unui alt scriitor german laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Heinrich Böll.

Opiniile unui clovn (Polirom, 2016, în traducerea lui Petru Forna) e una din cele mai mișto cărți pe care le-am citit vreodată. Și a intrat lejer în topul personal al celor mai bune 20 de romane din toate timpurile — combinația aceea rară de carte foarte faină scrisă foarte fain.

Prilej cu care m-am “amuzat” să constat că în Germania post-nazistă oamenii și metehnele semănau izbitor cu oamenii și metehnele din România post-comunistă. Ai putea chiar să crezi că nazismul și comunismul au fost una și aceeași otravă, doar culoarea recipientului a fost diferită.

Lectura-vura (XV)

Am terminat greu Soră lume a Anei Blandiana. O dată, pentru că citesc extrem de rar memorialistică și nu am exercițiul lecturii în acest gen literar. Iar a doua oară, pentru că îi citisem Anei Blandiana un alt volum de memorialistică, Mai-mult-ca-trecutul, excepționalul ei jurnal din ultimul an al ocupației comuniste a României. Același autor, două cărți de non-ficțiune scrise din perspectivă hipersubiectivă — nu-mi amintesc să se mai fi întâmplat asta vreodată.

Iar acum, după ce le-am citit pe ambele, îmi par a fi complementare. Chiar dacă Soră lume este un soi mai aparte de jurnal de călătorii (acestea fiind de fapt un pretext, pentru că în realitate cartea este o “poză de familie” a lumii din ultimele cinci-șase decenii, fotografiată de lentila camerei unui poet român) și chiar dacă povestește despre lucruri petrecute de ambele hotare ale momentului istoric Decembrie 1989. Amândouă cărțile sunt niște documentare în formă narativă despre două universuri care sunt în același timp paralele, dar se și întrepătrund: gulagul românesc aflat în punctul său de implozie și lumea largă — câteodată liberă, uneori doar un alt gulag, dar întotdeauna colorată.

Și cred că asta-i și ce-i iese minunat de bine Anei Blandiana: documentarele ei nu sunt niciodată alb-negru și niciodată mute.

Lectura-vura (XIV)

Urmuz este unul din cei mai originali scriitori — deși nu cred că s-a văzut vreodată pe sine astfel — din literatura română. A trăit puțin, a scris și mai puțin, dar uite că, la mai bine de 100 de ani de când a apăsat pe trăgaci, încă se vorbește despre el.

Și cine-i citește astăzi textele, știe că Urmuz va fi citit atâta timp cât vor mai exista cititori de limbă română pe acest pământ.

Lectura-vura (XIII)

După lupte seculare care au durat ani și ani, izbânda se întrezărește la orizont. Spațiul cultural românesc a reușit să adauge Procesul lui Kafka (în traducerea lui Gellu Naum) în biblioteca de carte electronică. Numele editurii Polirom fie lăudat!

Iar dacă ne încordăm puțin, poate reușim ca în următorii ‘șpe ani să avem și Castelul în același format. Doamne ajută la toți românii!

Lectura-vura (XII)

Am aflat la spartul târgului că Un veac de singurătate a fost ecranizată sub formă de serial TV. Și, cu o înfiorător de mare reticență, am zis să văd cum este.

N-am rezistat nici măcar la jumătate din primul episod. Dar m-am apucat să recitesc — furibund la început, apoi cotropit — cartea.

Nu se poate pune în imagini și în dialoguri, în carne și viață, în culori și sunete textul lui Márquez. Nu știu dacă este o chestiune valabilă pentru absolut toate cărțile lui (nu l-am citit din scoarță-n scoarță), dar scrierile lui Gabo — asemenea celor ale lui Kafka — îmi pare că nu se pot “traduce” în alte arte. Sunt atât de intim legate de cuvântul scris, încât nu pot exista dincolo de paginile unei cărți. Proza lui Márquez trăiește prin cuvânt — curgerea propozițiilor, înlănțuirea hiperbolelor, ritmul legănat al poveștii. Nimic din toată această magie nu traversează drumul în partea cealaltă, pe ecran.

Aș spera ca măcar o parte dintre cei care au văzut serialul să “vadă” Macondo cel adevărat, de sub pana lui Márquez.

Lectura-vura (XI)

Pentru prima oară în acest an am redeschis Aventurile lui Huckleberry Finn a inefabilului Sam Clemens, cel care nu și-a schimbat niciodată numele oficial în Mark Twain și a rămas până la moarte “Sam” pentru cei apropiați lui.

Citesc mereu această carte din scoarță-n scoarță, chiar și după ce am sărit lejer de vreo 50 de recitiri până acum (nu le-am ținut socoteala, dar de mulți, foarte mulți ani, mă regăsesc cu ea măcar o dată pe an). Și în condițiile în care o cunosc practic pe de rost. Problema mea, de fapt, e că nu prea pot să o las din mână.

Bineînțeles, mi-am făcut propria ediție de carte electronică, cu traducerea nepereche în limba română a lui Petre Solomon și cu ilustrațiile originale (plus coperta) ale lui E. W. Kemble din ediția princeps americană, apărută în 1885.

Că poate simțeam pe undeva nevoia să-mi fie și mai greu s-o las din mână.

Lectura-vura (X)

Am citit Și alte povestiri ale lui Gospodinov și mi-au plăcut. Deși nu prea citesc proză scurtă. Găsesc că Cehov a scris tot ce era de scris — și, mai cu seamă, cum trebuia scris — pe nișa aceasta literară. Iar noi, restul care i-am urmat, suntem doar niște epigoni care pedalăm la o bicicletă statică.

După scriitură, Gheorghi Gospodinov e de-al nostru, din popor. Chit că “țaratul româno-bulgar” din vremea Asăneștilor e o chestie de care se știe doar la nord de Dunăre, Gospodinov putea foarte bine să fie de loc din Curtea de Argeș și nu din Iambol. Are amestecul acela de visceral cu fantastic care-mi pare atât de caracteristic Balcanilor.

Așa că i-am cumpărat și cele trei romane traduse în română și scoase — aleluia și bogdaproste! — inclusiv în format ebook* de Editura Trei.

*Surprinzător doar pentru neaveniți: un fișier PDF continuă să nu fie un ebook.

Lectura-vura (IX)

Din același nobil motiv egoist al manufacturării unui ebook* pentru autoconsum, am recitit de curând Singur pe lume de Hector Malot. Am pornit de la textul ediției a V-a, scoasă de Editura Ion Creangă în 1980 — foarte probabil, aceeași pe care am citit-o în copilărie. Iar la aceasta am ajuns (via anticariatul Târgul Cărții) întrucât, acum niște ani, am cumpărat un exemplar al cărții editat cu furca și tradus pe repede înainte. Așa că, am purces la căutat o ediție mai veche pentru textul sursă al cărții electronice, chiar dacă munca e mai complexă (în principal, din cauză de norme ortografice și de punctuație diferite).

Traducerea cărții apărute în 1980 — deși incomparabil mai bună decât cea contemporană — nu este nici ea fără de reproș (timpurile verbale au rămas o enigmă greu de străpuns chiar și după patru reeditări!). Dar, ceea ce m-a surprins foarte tare, este parfumul arhaic al limbii române ce răzbate din ea. Anda Boldur, traducătoarea, a lucrat la versiunea în românește a romanului cândva în prima jumătate a anilor ‘60 ai secolului trecut (ediția princeps a apărut prin 1965, parcă). În șase decenii, designul interior s-a schimbat destul de mult în casa limbii române. Nu la modul mutat baia în locul bucătăriei și bucătăria în locul pridvorului, dar suficient cât să sară-n ochi paleta cromatică nouă și tapetul schimbat.

Uite că, chiar și cu pași împleticiți, limba merge mai departe.

*Un fișier PDF nu este un ebook. În fapt, PDF și ebook sunt antonime, nu sinonime.

Pufuleți pentru zile ploioase

Îți amăgesc foamea și satisfac nevoia de crănțănit ceva rapid. Iar cum “crocant” egal “muzică” pentru papile, sunt mereu bineveniți. Chiar dacă n-or însemna ei mare lucru — nutrițional vorbind — sunt întotdeauna la îndemână atunci când ai nevoie de ei.

Tot la fel sunt, pentru mine, câteva cărți din copilărie. Departe de a fi “capodopere ale literaturii universale”, ele sunt rezerva mea strategică de pufuleți sufletești: Aventurile lui Huckleberry Finn, Insula misterioasă, Singur pe lume. Mi-au rămas lipite de suflet chiar și la maturitate pentru că din ele, mai mult decât din altele, am învățat despre bine, curaj, ingeniozitate, libertate, camaraderie, bunătate, determinare.

Lumea de azi, așa cum e ea, cu bune și cu rele, a fost creată de cei care au învățat de la Huck, de la Rémi, de la inginerul de căi ferate Cyrus Smith — ori poate de la D'Artagnan, Winnetou, cavalerul Pardaillan, căpitanul Nemo.

Și mă întreb, oare cât de altfel va fi lumea de mâine, creată de cei care au învățat de la Internet, YouTube, Facebook, TikTok?

Perechi de neperechi

Am două perechi de ochi: cei de cititor și cei de scriitor. Ba, uneori, simt că mi-ar da ghes și niște ochi de critic — dar pe aceștia mă străduiesc din răsputeri să-i folosesc la orice altceva decât la literatură.

Ochii de scriitor încerc să mi-i folosesc doar în două situații: când mă uit la lume și când privesc pagina în care pun cuvinte. Dar, câteodată, se furișează pe nebăgare de seamă și atunci când în fața lor apare câte o bucată de text. Și mă trezesc citind ca o persoană care a vizitat uzina și a văzut cu proprii-i ochi cum se croșetează salamul de Sibiu pentru a ajunge în galantare. Aproape întotdeauna îmi iau seama și-mi pun înapoi ochii de cititor. Chiar și cu cărțile mele, odată ce sunt gata și numai după ce a trecut mult timp de la acel moment, folosesc perechea de ochi de cititor.

Vreau să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi. O consider una dintre marile desfătări ale vieții — dacă nu cumva chiar cea mai.

Lectura-vura (VIII)

Mă muncesc printre picături să-mi ingineresc niște cărți electronice așa cum trebuie din Cireșarii lui Constantin Chiriță. Lucru manual, fiindcă nu s-a obosit nicio editură să le scoată și în format ebook. (Știu că pare greu de crezut, dar îmi este peste putință să scriu “ebook” fără să adaug imediat: “un fișier PDF nu este ebook”).

Într-un fel, fac asta și în memoria celor trei zile și trei nopți în care am citit toate cele cinci volume în copilărie, în jurul vârstei de 12-13 ani. Nu mai știu de ce trebuia să le citesc atât de rapid — le aveam de la un prieten, care le avea de la un prieten, care trebuia neapărat să le primească înapoi într-o anumită zi? Dar țin minte cu precizie că inventasem un sistem prin care puteam să folosesc veioza sub pătură, astfel încât să nu se prindă părinții că nu dormeam. Și că se făcea atât de al dracului de cald sub pătura aia, încât curgeau apele pe mine și trebuia să iau pauze ca să mă răcoresc.

Ca de fiecare dată, citesc aproape integral textul unei astfel de cărți, chiar dacă mă uit în principal după erori post-OCR. Chiriță a fost un condei meseriaș, cu vână, în ciuda evidentelor (și diverselor) stângăcii care se regăsesc prin paginile Cireșarilor. Dar cât talent risipit în slujba ocupantului comunist al țării! Cavalerii florii de cireș a fost scrisă pe la jumătatea anilor ‘50, când încă mai era activă rezistența armată din munți împotriva ocupantului. Și evident că personajul negativ din carte este un ‘vânător’ care nu are alt scop în viață decât “subminarea puterii poporului și a orânduirii socialiste”, nu-i așa?

Mare păcat că atâtea condeie de mare talent au avut neșansa istorică să trăiască sub giulgiul comunismului.

Când limba tace

Sunt stări, emoții și trăiri care curg prin noi aidoma sevei, dar pentru care nu avem cuvinte. Știi senzația când ți-e dor de ceva ce nu s-a întâmplat niciodată? Sau momentul în care simți că ai mai fost cândva exact în locul unde te afli, dar nu poți spune nici picat cu ceară dacă e amintire sau vis? Ori când cineva drag tace un pic mai lung după un schimb de replici și ți se pare că în tăcerea respectivă tot universul se pregătește de Big Bang?

Nu avem sunete în limba română pentru toate astea. Avem o coloană sonoră pentru ele, dar nu un cuvânt. Însă în vasta bibliotecă a umanității găsim întotdeauna câte un exemplar care poate fi luat cu împrumut:

saudade (sau-DA-dje, portugheză) — dor melancolic, nostalgic și încărcat de speranță. O absență care chinuie plăcut.

toska (TOS-ka, rusă) — durere sufletească fără cauză concretă. Un gen de apăsare care nu necesită explicații.

duende (DU-en-de, spaniolă) — intensitatea emoțională stârnită dintr-o voce, o pagină, un gest. Și care te atinge.

komorebi (ko-mo-RE-bi, japoneză) — razele soarelui strecurate prin frunziș. O lumină care mai mult decât orice mângâie sufletul.

mamihlapinatapai (ma-mi-hla-pi-na-ta-PAI, yaghan) — privirea dintre doi oameni ce vor același lucru, dar niciunul nu îndrăznește să înceapă.

Schadenfreude (ȘA-den-froi-de, germană) — bucuria meschină resimțită atunci când altuia îi merge prost. Un fel de “capra vecinului” pe dos.

sisu (SI-su, finlandeză) — forța tăcută cu care mergi mai departe când n-ai niciun motiv să crezi că vei reuși. Dar totuși o faci.

Când limba tace, e momentul să o înveți să vorbească. Ca un copywriter care învață piața cum să privească viața.

Lectura-vura (VII)

După Dune, a doua cea mai meseriașă carte de SF din topul personal este Rendez-vous cu Rama. Și, la fel ca în cazul Dune, mi-a plăcut doar cartea originală. Continuările nu mi s-au părut că se ridică la înălțimea ei.

Iar după ce am văzut ce film a scos Denis Villeneuve din Dune, abia aștept să vad ce va putea face din — și mai cu seamă în — Rama.

Biblioteca de urgență

În caz de apocalipsă, Kindle-ul meu ar deveni un soi de arcă de cuvinte. Ce mi-ar plăcea sa am în el, dacă tot ce mi-ar rămâne pe lume de citit ar fi ce se află deja în memoria lui internă? (Bineînțeles, în afară de cărțile mele. :))

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Să ucizi o pasăre cântătoare - Harper Lee

Basme - Wilhelm Hauff

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain

Dune - Frank Herbert

Castelul - Franz Kafka

Lupul de stepă - Herman Hesse

Insula misterioasă - Jules Verne

Conjurația imbecililor - J.K. Toole

Integrala operelor - A.P. Cehov,

Integrala operelor - I.L. Caragiale

Poezii - Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu, George Topârceanu

Și nu, aceasta nu este o listă.

Acesta este un manifest de zbor.

Joacă-te cu mintea mea

Cu mintea mea cea de pe urmă.

De pe urma lăsată de condei.

Condeiul zugrăvitor de poveste.

Scrie cuvinte ce zgârie. Scrie cuvinte ce mângâie.

Scrie minciuni ce par adevăruri. Scrie adevăruri ce par plăsmuite.

Scrie să uit ce e real. Scrie să îmi amintesc ce e imaginar.

Nu mă cruța.

Nu mă plictisi.

Nu mă lăsa.

Joacă-te cu mintea mea.

Lectura-vura (VI)

Panait Istrati e vagabondul meu favorit — peste Charlot. Și, probabil, cel mai coios marginal din literatura română. Omul care n-a scris pentru glorie, pentru bani sau pentru nemurire — a scris pentru că pur și simplu nu putea altfel.

Și-a trăit scurta-i viață ca un câine liber, fără stăpân. N-a fost nici pe departe vreun rafinat, vreun stilist, ori vreun șarpe moralist. Dar a fost, pe de-a întregul, viu. Și-a scris textele ca pe niște revolte personale. A fost vocea celor fără de voce, cronicarul instinctului de dreptate care nu coboară din tratatele filozofice, ci se înalță direct din rănile supurânde ale vieții.

Oricând, cu plăcere, la bună revedere — cu Panait Istrati și proza lui din vintre brăilene.

Lectura-vura (V)

Am cumpărat cartea Irinei Teodorescu, Blestemul tâlharului mustăcios — pe care Polirom s-a învrednicit s-o scoată și în format electronic — doar pentru că mi-a plăcut titlul. Am la rândul meu o slăbiciune pentru titluri și acesta mi-a apăsat exact butoanele potrivite.

Nu auzisem niciodată până atunci de autoare. Și, până nu am deschis cartea, nici n-am știut că a fost scrisă în franceză și tradusă în română. Asta, apropo de cum își găsește scriitorul cititorii.

O carte de care m-am bucurat pe de-a întregul, nu doar de titlu — scrisă cu ritm și condei.