Fă-mi o scenă. Cu de toate.

Orice scenă pe care o pui în pagină trebuie să joace un rol. Iar acest rol poate fi doar de două feluri. Fie scena respectivă oferă cititorului informații noi despre personaje (revelații, alegeri, schimbări etc.), fie împinge intriga poveștii mai departe. Sigur, nu împiedică nimic ca o scenă să joace ambele roluri — și cel mai adesea, așa se și întâmplă — dar unul din ele este totuși primordial. Și, la fel ca povestea mare din care face parte, fiecare scenă are la rândul ei nevoie de conflict — un micro-conflict, care să o facă vie.

Nu vezi întotdeauna lucrurile acestea atunci când ești prins cu scrisul. Fiindcă în momentele cu pricina, prioritatea absolută este să aduci în ființă nemaivăzutul. Prioritatea, dar și sarcina cea monstruos de grea.

Însă atunci când totul a fost spus și făcut, iar la finalul manuscrisului ai pus magicul cuvânt “sfârșit”, nu mai ai nicio scuză. După ce ți-ai luat creionul roșu de editor, taie cu sălbăticie, cu brutalitate și fără milă orice scenă care nu spune nimic nou despre personaje sau care nu duce firul narativ mai departe.

Nu lăsa povestea (cartea, romanul) să-ți facă scene.

Prune-n gură

Mereu m-a distrat expresia “vorbește de parcă are prune-n gură”. O dată, pentru imaginea în sine, care-i fără îndoială nostimă. Dar și pentru subtextul implicat de alegerea prunei, din tot arsenalul disponibil pe lângă ogrăzile populațiilor daco-romane trăitoare pe meleagurile noastre (sâmburi? mieji de nucă? zarzăre?).

Pruna fiind, desigur, nobilul fruct din care se produce, din moși-strămoși, tăria. Adică-i sfântă pentru țuică, rachiu, pălincă, horincă, zeamă de pufoaică — și cum or mai fi denumite colecțiile de grade din paharele vlahilor. Așadar, vorbitul “cu prune-n gură” are și-un iz de batjocură. Ca un soi de translatare în registru uman a unei expresii impersonale, “a strica orzul pe gâște”.

Chestie care-mi amintește că musai neapărat ar trebui ridicat un Monument al Oltencei undeva prin inima Olteniei. S-ar cuveni dăltuit și cinstit în piatră, spre veșnică nemurire, eroismul oltencei de a-i smulge olteanului niște găleți de prune din recolta curentă, ca să plămădească acea sublimă minunăție numită magiun.

Fricile noastre, poate

Poate nu toate. Toate existențiale, însă.

Frica de singurătate.

Frica de eșec.

Frica de moarte.

Frica de ratare.

Frica de ce spune lumea.

Frica de libertate.

Frica de a-ți trăi viața.

Frica de a pierde.

Frica de intimitate.

Frica de necunoscut.

Materii prime pentru arderile din motorul cu combustie internă al poveștii: conflictul.

Dactilografia și chiromanția

În vremuri nu foarte îndepărtate, dactilografia era o meserie onorabilă. Oamenii puteau să câștige o bucată cinstită de pâine prin transformarea textului scris de mână în pagini bătute la mașină. Mașinile de scris erau puține și scumpe (iar pentru nostalgicii ocupației comuniste, ca duioasă reamintire: aveau nevoie de autorizație și dosar de înregistrare la miliție, pentru identificarea cu celeritate a celor care le-ar fi putut utiliza ca să scrie că împăratul e gol), iar dexteritatea și acuratețea de a le folosi se deprindeau în timp și cu efort. Profesia a răcit la plămâni odată cu răspândirea PC-urilor, iar transformările tehnologice accelerate începând din anii 2000 au îngropat-o și i-au pus definitiv cruce: OCR, aplicații pentru conversia înregistrărilor audio în text, tablete cu recunoașterea scrisului de mână etc.

Chiromanția nu-i onorabilă defel, dar era vioaie și acum 5000 de ani, este și azi prin mii de aplicații pentru toate platformele existente — dar și zeci de mii de site-uri responsive — tot așa cum, sunt convins, va fi și peste alți 5000. Ecce homo!

Crâmpeie de viață

Trăim înconjurați de lucruri comune, obișnuite, banale. Care, într-o bună zi și pe neașteptate, ne fac cu ochiul.

Mirosul de fier încins al mașinilor oprite la semafor.

Cearta fără de sfârșit a câinilor cu mașinile de salubritate.

Amestecul incredibil de poezie și forță brută al unei mutări dintr-o partidă de șah.

Tristețea sfărâmată a unei păduri bătrâne după vizita unei furtuni moderne.

Senzualitatea unei îmbucături dintr-o felie de pepene roșu rece combinată cu telemeaua proaspătă de oaie.

Pierdut mileniu. Îl declar nul.

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, ne lipsesc 1000 de ani la socoteală din istorie. Între momentul când Dacia a încetat să mai facă parte din Imperiul Roman și momentul când a apărut în Țara Românească un Basarab care să se bată cu oastea regelui Ungariei, nu mai știm nimic sigur. Că la “și altele” mai erau — rar și inconsistent — menționați vlahii printre trăitorii pe meleagurile de la nord și de la sud de Dunăre e la fel de relevant, istoric vorbind, pe cât vor fi în anul 3025 mențiunile despre bonele filipineze din orașele înstărite ale României de astăzi.

Iar lipsa aceasta, dintr-o nevoie de identitate prost înțeleasă și stupid imaginată, ne-a complexat și ne complexează teribil. De parcă asta ar conta pentru aici și acum, cine o are mai lungă. Ori pentru ceea ce facem azi ca să fie mai bine mâine.

Trecutul e viu doar pentru propagandă. Și propaganda e bună — excepțional de bună — la un singur lucru: să facă din omul viu stană de piatră.

Hai noroc!

În staul la Miorița ne urăm de cele norocoase atunci când ne cinstim cu un păhărel sau atunci când cineva strănută pe lângă noi. Și cum noi, românii, suntem campioni mondiali la consumul de alcool per capita, din jde mii de piepturi răsună necontenit “hai noroc!”. Pâcla care se vede din Stația Spațială Internațională plutind în permanență deasupra României nu e ceață, este pătura străvezie de noroace însumate.

Dar în ciuda acestei fervențe și frecvențe, avem o relație foarte specială cu norocul. Foarte rar — spre deloc — dăm norocului ce-i al norocului. Când ne iese ceva, e meritul combinației noastre unice de talente și capacități intelectuale. Când le iese ceva celor care nu ne sunt neamuri — au furat, au dat șpagă sau aveau pe cineva în spate (și oricum e de căcat ce le-a ieșit).

Când, în realitate, norocul și ghinionul — adică întâmplarea aleatoare cu consecințe pozitive sau negative — joacă un rol deloc de neglijat în întregul univers. Darămite în clipirea fulgurantă care este viața fiecăruia dintre noi.

Ceapa mă-sii

Sunt curios ce asociere de idei i-a trecut prin cap primului gigel care a suduit în felul acesta. Adică, înțeleg că forma geometrică a cepei este ofertantă, dar pe lângă casa rumânului se găseau și alte vegetale — cu potențial chiar mai bun pe parte de injurii.

“Varza mă-sii” ar fi clefăit un soi de fleșcăială sonoră în care să se îmbibe tot ce-i ridicol și stupid. “Fasolea mă-sii” ar fi detonat o dimensiune olfactivă greu de ucis. Iar “vânăta mă-sii” ar fi trâmbițat niște conotații falice de-a dreptul decadente.

Dar nu. Dintre toate, poporul a ales ceapa. Poate pentru că ustură. Sau poate pentru că, în fond, nimic nu e mai românesc decât să-ți miroasă a ceapă până și-n sudălmi.

Lectura-vura (X)

Am citit “Și alte povestiri” ale lui Gospodinov și mi-au plăcut. Deși nu prea citesc proză scurtă. Găsesc că Cehov a scris tot ce era de scris — și, mai cu seamă, cum trebuia scris — pe nișa aceasta literară. Iar noi, restul care i-am urmat, suntem doar niște epigoni care pedalăm la o bicicletă statică.

După scriitură, Gheorghi Gospodinov e de-al nostru, din popor. Chit că “țaratul româno-bulgar” din vremea Asăneștilor e o chestie de care se știe doar la nord de Dunăre, Gospodinov putea foarte bine să fie de loc din Curtea de Argeș și nu din Iambol. Are amestecul acela de visceral cu fantastic care-mi pare atât de caracteristic Balcanilor.

Așa că i-am cumpărat și cele trei romane traduse în română și scoase — aleluia și bogdaproste! — inclusiv în format ebook* de Editura Trei.

*Surprinzător doar pentru neaveniți: un fișier PDF continuă să nu fie un ebook.

Ca la noi, la nimeni

Excepționalism românesc, ochii famelici ai poporului cer să te vadă!

Dară nici că se putea o expresie mai oximoronică, semantic vorbind, decât aceasta. Pretabilă atât la superlative absolute, cât și la grozăvii abisale.

Iar în loc de concluzie, se cade să batem împreună o mătanie în fața limbii noastre celei românești. Ești?

Ia-mă cu frumosul, peste picior

Sportul nostru național e bășcălia, nu oina. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni, niciodată, în viața reală de zi cu zi, care să fi văzut ori să fi jucat un meci de oină. În schimb, bășcălia e mai tare decât câmpurile de rapiță. Mai tare decât răsăritul pe plajă. Mai tare decât borșul sau moarea de varză în ciorbă. Și mai mioritică decât mămăliga.

Nu zic nu, când ai de pârjolit holdele și de otrăvit fântânile în fiecare sezon, e sănătate curată să poți face haz de necaz. Dar când indiferent ce-ar fi, totul este zeflemea? Când nu luăm nimic în serios fiindcă oricum totu-i de râs?

Atunci bășcălia își schimbă polaritatea. Nu mai e supapă, e scut împotriva oricărei responsabilități. Într-o lume unde nimeni nu mai crede în nimic, nimic nu mai contează. Nici ce-i bine, nici ce-i drept, nici ce-i viu — nimic în afară de batjocură.

“Lasă că merge și așa” + “Hai să facem mișto de tot” = “Love pentru castele de nisip”.

Pomul invizibil

Fiecare dintre noi este un arbore. Cu rădăcini, trunchi, ramuri. Cu frunze. Uneori, cu flori care se transformă în fructe — amare, acre, dulci, hrănitoare, otrăvitoare.

Doar că nu se vede.

Cât comunism mai conține România de azi?

Peste patru ani și ceva mărunțiș se vor împlini patru decenii de la eliberarea României de sub ocupația comunistă. Eliberare făcută de oameni simpli ajunși cu cuțitul la os, într-un context istoric favorabil și plătită cu asupra de măsură în sânge — acesta-i adevărul adevărat, trăit și nu livresc. În ciuda nerușinatelor și nesfârșitelor aberații conspiraționiste, stârnite și întreținute ulterior. Dar și a capturării proaspăt eliberatei Românii de către aceeași protipendadă comunisto-securistă care a ținut-o sub ocupație vreme de 45 de ani.

Aniversarea aceasta îmi aduce aminte de pilda cu Moise și cei 40 de ani petrecuți în deșert, pentru ca din foștii sclavi ai faraonilor egipteni să se nască cei aleși să se bucure de Țara Făgăduinței. Fiindcă ai nevoie de oameni liberi ca să construiești o țară liberă.

Treaba-i că pe vremea lui Moise oamenii trăiau puțin, și 40 de ani erau suficienți ca să se facă schimbul de generații aproape în întregime. Foarte probabil că, atunci când evreii au intrat în Israel, mai era în viață doar o mână de oameni dintre foștii sclavi.

În România lui 2025, chiar și deținătoare a ultimelor locuri la speranța de viață în UE fiind, sunt aproape 1 milion de oameni care au peste 80 de ani. Statistica spune că din cei aproximativ 19 milioane de români care mai sunt prin țară, vreo 11 milioane au trăit o bucată de viață în comunism, iar restul de 8, nici măcar o singură zi. Dar chiar dacă-i scoatem din ecuație pe cei care au prins din comunism doar cei șapte ani de-acasă, după 40 de ani de deșert tot vor rămâne majoritari cei pe care i-a tarat pe viață ocupația comunistă. Foști sclavi personali ai unor neica-nimeni, făcuți faraoni de armatele faronului-călău-al-națiunilor Iosif Vissarionovici Stalin.

Și, dacă o să-mi spui că tot e bine și cu jumătate din populație oameni născuți liberi, o să-ți amintesc respectuos de țâncii de 10-12 ani de astăzi care vorbesc despre și fac socoteli la bani în milioanele leului vechi, deși denominarea monedei românești s-a petrecut cu mult înainte de nașterea lor.

La îndemână n-ar trebui să fie neapărat un îndemn

Fructele de pe ramurile cele mai joase sunt accesibile, conform cercetătorilor britanici, pentru 95,38% dintre oameni. Chiar și pentru copii — ce le lipsește în înălțime față de adulți compensează prin agilitate. Drept urmare, pe aceste fructe bătălia este acerbă, iar competiția, sufocantă.

Dar, așa cum știe orice supraviețuitor ce-și poartă încrustați pe răbojul trupului martorii tăcuți ai tenacității, cele mai bune fructe se găsesc întotdeauna spre vârful pomilor. Pentru că mai mult soare. Și mai mult pârg.

Răsplata e mereu mai mare și mai intensă pentru cei cu o toleranță ridicată la eșec, dispuși să meargă acolo unde este greu, riscant și te poți alege doar cu cicatrici.

Liberțâțe, te iubim!

Ce mai contează niște virgulițe ori niște căciulițe, când ai libertatea să scrii cum vrei? Ce mai contează că e vorba de virgulițe și nu de sedile, care sunt o cu totul altă mâncare (turçească) de pește? Și ce mai contează că niciun vorbitor nativ de română n-ar putea citi repede, din prima și fără poticneli un text ca acesta:

FATA MATA DE MATA FATA PE MATA FATA DE MASA.

Ba libertate, da liberțâțe! Sau, cu alte cuvinte, bă libertate, dă liberțâțe!

Răzlețe glumețe

Sunt un desfrânat. Textual.

Sunt un desfrânat textual.

Limba ca de plastilină

Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii. Poate pentru că am avut, de când mă știu, probleme cu autoritatea (pe motiv de figuri paternale — tatăl și bunicul din partea mamei — exagerat de autoritare). Și, pe nesimțite, asta a ajuns să se reflecte inclusiv asupra modului în care folosesc, în scris, limba.

Fiindcă, nu-i așa, limba este un organ elastic și e normal să vrea să se întindă. Să se lungească, să se contorsioneze, să se răsucească. Că nu-i trasă în țiplă, nu-i turnată în fier-beton, nu-i cioplită dintr-un bloc de marmură. Ci este un animal viu. Cu năbădăi, cu chefuri, cu toane.

Calambururi, jocuri de cuvinte, invenții fonetice, morfologice, sintactice ori semantice — nimic nu este interzis și totul este permis. Limba e un teren de joacă unde ne hârjonim în familie, ca niște cățelandrii ținuți prea mult timp în casă.

Lectura-vura (IX)

Din același nobil motiv egoist al manufacturării unui ebook* pentru autoconsum, am recitit de curând “Singur pe lume” de Hector Malot. Am pornit de la textul ediției a V-a, scoasă de Editura Ion Creangă în 1980 — foarte probabil, aceeași pe care am citit-o în copilărie. Iar la aceasta am ajuns (via anticariatul Târgul Cărții) întrucât, acum niște ani, am cumpărat un exemplar al cărții editat cu furca și tradus pe repede înainte. Așa că, am purces la căutat o ediție mai veche pentru textul sursă al cărții electronice, chiar dacă munca e mai complexă (în principal, din cauză de norme ortografice și de punctuație diferite).

Traducerea cărții apărute în 1980 — deși incomparabil mai bună decât cea contemporană — nu este nici ea fără de reproș (timpurile verbale au rămas o enigmă greu de străpuns chiar și după patru reeditări!). Dar, ceea ce m-a surprins foarte tare, este parfumul arhaic al limbii române ce răzbate din ea. Anda Boldur, traducătoarea, a lucrat la versiunea în românește a romanului cândva în prima jumătate a anilor '60 ai secolului trecut (ediția princeps a apărut prin 1965, parcă). În șase decenii, designul interior s-a schimbat destul de mult în casa limbii române. Nu la modul mutat baia în locul bucătăriei și bucătăria în locul pridvorului, dar suficient cât să sară-n ochi paleta cromatică nouă și tapetul schimbat.

Uite că, chiar și cu pași împleticiți, limba merge mai departe.

*Un fișier PDF nu este un ebook. În fapt, PDF și ebook sunt antonime, nu sinonime.

Pile, Cunoștințe și Relații

Sintagma aceasta, care a încapsulat esența regimului totalitar comunist ce a ținut sub ocupație România aproape o jumătate de veac, este cel puțin la fel de absurdă ca comunismul însuși. (Cacofonia ar trebui să fie normă lexicală obligatorie când se face vorbire despre comunism) Fiindcă-i un sandvici lexical în care toate părțile sunt omonime. Nimic nu este ceea ce se arată a fi. Libertatea este sclavie. Războiul este pace.

“1984” al lui Orwell nu a fost roman de ficțiune, ci reportaj documentar.

Cum iei pauză când n-ai nicio zi de pauză

Am mai spus-o: scriu în fiecare zi. De luni până vineri fiindcă asta mi-e meseria și de luni până duminică fiindcă asta mi-e menirea. Nu mă opresc de Crăciun, de Anul Nou sau de Paște, și nici măcar de Ziua Limbii Române. Ori a Constituției.

Bun, și atunci cum rămâne cu “Pauzele lungi și dese / Cheia marilor succese” — așa cum mergea vorba în timpul ocupației comuniste a României (și aflată într-un splendid duet ideologic cu o altă zicere: “Tineret, mândria țării / Spaima avutului obștesc”)? Fiindcă refrenul cu încărcarea de baterii, relaxarea rețelei neuronale, atacarea frontului de lucru cu forțe proaspete răsună bubuitor din toate difuzoarele, nu?

Răspunsul e simplu, dar prezintă multiple aspecte absconse: pauza nu e lipsa scrisului, pauza e însăși scrisul. Momentul magic când pui cuvinte în pagină.

În liniște. Fără grabă. Fără ambiții.

O frază care nu duce spre niciun port cunoscut. Un gând neterminat, care-și caută coada cu clopoței. O imagine pe care o descrii doar pentru că te-a privit adânc în suflet.

Ca o fereastră deschisă către un alt tărâm. Aerul care intră pe acea fereastră este pauza.