Marele Cec În Alb

Dacă mi-a plăcut o bucată de text, nu înseamnă că îmi plac toate textele tale. Și reciproca e la fel de valabilă — dacă ți-a plăcut ceva ce am scris eu, n-o să presupun că îți place cum scriu. Dar minunăția — și fabulosul miracol — este că oameni foarte diferiți pot citi, în momente total diferite, același pasaj de text care să rezoneze extrem de diferit pentru fiecare dintre ei. Fiindcă există o infinitate de posibilități (în sensul de variabile) care pot face să vibreze acea coardă din sufletul unui om.

Nu e matematică și nu poți ști niciodată. Ca scriitor nu poți decât să-ți faci treaba, de fiecare dată, știind că nimeni, niciodată, nu-ți va oferi un cec în alb.

Dar Marele Cec În Alb pe care-l poartă fiecare condeier în buzunarul de la piept este faptul că undeva, cândva, cineva va rezona cu ceva ce a scris.

Lectura-vura (IV)

The Murderbot Diaries vine pe micile ecrane de la jumătatea lunii mai (Apple TV+). Ceea ce este o excelentă ocazie de a (re)citi cărțile din seria Marthei Wells, lansată în 2017 cu “All Systems Red” și încheiată în 2023 cu “System Collapse”. Spre deosebire de cărțile SF ‘clasice’, acestea sunt și scurte și amuzante.

Pentru doritori, două dintre cărți (prima și a patra; pentru că de ce nu?) au apărut și în română, la Editura Paladin - Grupul Editorial ART.

Abilități de comunicare pe care

Printre chestiunile implicite din anunțurile de recrutare — aproape indiferent de domeniu — se numără, firește, “abilitățile de comunicare”. Și, cu toate că este o formulă generos de generală, am observat că imensa majoritate a angajatorilor înțeleg prin aceasta capacitățile de exprimare verbală. Omul să poată vorbi, să se facă înțeles, să fie capabil să dialogheze cu ceilalți etc.

Dar... aproape nimeni nu e interesat de comunicarea în scris (cu excepțiile de rigoare, unde “proba scrisă” e chiar parte din întregul proces). Pentru că, desigur, nimeni nu are timp să citească în zilele noastre. Chestie care... se vede. Atunci când oamenii se apucă să scrie. Fiind vizibil din avion că mulți nu au noțiuni elementare despre cum trebuie să redacteze un text mai lung decât un mesaj pe Whatsapp (cui mă adresez, pe ce subiect, de ce este important acum, care sunt detaliile “organizatorice”: ce — cum — unde — când). Ca să nu mai zic de exercițiul în sine de a scrie.

Pe undeva, cred că oamenii asociază scrisul cu scrisul de mână. Care nu mai e la modă și aproape că a ieșit din uz în zilele noastre. Doar că scrisul de mână e o deprindere, pe când scrisul — indiferent de modalitate — este o abilitate. Și dacă poți să nu ai deloc deprinderi, câteva abilități pe care să le ții în chimir ca să le poți scoate la momentul potrivit sunt marfă.

Tu spui FOMO, eu spun FOGO

Multă lume trăiește cu frica-n sân să nu rateze ceva important — un eveniment, o oportunitate, un tren care pare să treacă o singură dată prin gara noastră mică. Adică FOMO, pe numele ei de botez (Fear of Missing Out). Frica de a rămâne pe dinafară. De a nu fi acolo. De a nu ști, de a nu face, de a nu avea. Frica de a pierde ceva ce poate nici nu ți-ar fi trebuit.

Și i-aș opune acestei frici — conceptual vorbind — libertatea. Libertatea de a spune stop joc. Libertatea de a te deconecta de la Marele Algoritm. De a ieși din iureș. De a nu merge mai departe doar din motivul că ești deja pe drum. Libertatea de a alege ce contează pentru tine, nu ce spune gura lumii că ar conta. Libertatea de a spune “nu pentru mine, nu acum, nu așa”.

Când vine FOMO să-ți propună chestii, spune-i și tu de FOGO - Freedom of Going Off.

Master Chef la cuțite cu Mistress Muza

Știi zilele speciale ale lunii de care se vorbește prin reclame? Ei bine, scriitorii beneficiază la rândul lor din plin de acestea - indiferent de sex, gen ori pronume preferat.

Sunt zile în care — pentru că motive — n-ai energie nici să zaci ca leguma pe tocător, darămite să-ți pui imaginația în priză pentru a coace oareșce. Sau zile în care ești prins până peste urechi într-o carte și n-ai nicio tragere de inimă s-o lași din mână ca să apuci condeiul și să scrii la a ta. Ori zile în care ai un chef nebun de absolut orice altceva în afară de scris — de la dat cu aspiratorul la spălat de geamuri și până la curățat canalizarea.

Parcă văd, în asemenea zile, cum Master Chef joacă table cu Mistress Muza ca să vadă cine face primul numărul de puncte ca să câștige partida. Și știi ce? Muza câștigă mereu. Nu doar pentru că dă bine cu zarul, ci mai cu seamă pentru că știe să joace. Fiindcă aud mereu ecoul vorbelor ei:

“O propoziție. O singură propoziție. Oricine, în orice condiții, în orice situație poate să scrie o propoziție. O singură propoziție.”

Iar chestia e că nu doar pofta vine mâncând, ci și inspirația vine scriind.

Doar un număr să-ți mai spun. Sau despre scrisul la norma de cuvinte.

În ciuda a ceea ce cred profanii, constrângerile sunt o adevărată mană cerească pentru activitățile creative. Atunci când un creator susține că are nevoie de “mână liberă”, sintagma se referă la libertatea din interiorul actului de creație. Aceea este importantă și este singura care contează. Dar libertatea cu pricina poate fi exercitată — ba nu, potențată! — în interiorul unor bariere ce par adeseori insurmontabile. Timp. Buget. Materiale. Resursă umană. Linii de cod.

La lucrătorii cu condeiul, poate cea mai frecventă constrângere — cu mult mai frecventă decât cea în care trebuie să livrezi editurii manuscrisul final până la un anumit termen — este scrierea la norma de cuvinte. Stephen King este probabil cea mai cunoscută voce propovăduitoare a acestui gen de constrângere — recomandată în “Despre scris” tuturor condeierilor, chiar dacă nu la nivelul de 2.000 de cuvinte pe zi pe care și l-a stabilit pentru sine. Dar nici pe departe singura astfel de voce - Jack London, Ernest Hemingway, Graham Greene sau Haruki Murakami, printre alții, vorbesc despre aceeași “mantră” a scrisului unui anumit număr de cuvinte.

Mintea umană e un instrument îngrozitor de capabil și fantastic de surprinzător. O dată ce ți-ai înfipt în cap o astfel de constrângere — “sesiunea de scris s-a terminat doar atunci când am pus în pagină un număr de X cuvinte” — și ai posibilitățile de a o respecta, mintea-ți o să facă pe dracu’ în patruzeci și patru ca să bifezi norma respectivă. Chiar dacă până atunci n-ai scris niciodată sau ai scris doar accidental acel număr X de cuvinte. Iar chestia cu adevărat mișto este că, după un număr suficient de repetări (și foarte departe de a fi unul “astronomic”), sesiunile acestea de scris devin din ce în ce mai eficiente din punct de vedere al timpului necesar pentru finalizare. Exact așa cum, la ridicarea de greutăți, după ce începi să acumulezi repetări cu un număr de kilograme, pe măsură ce grupele de mușchi se adaptează la stres, exercițiul devine din ce în ce mai ușor.

Și vorbesc din proprie experiență — pardon, propriile experiențe. Cu ani în urmă, înainte de a începe să scriu zi de zi, am avut o perioadă de mai bine de un an în care am scris la normă. 1.000 de cuvinte în fiecare sesiune. Și dacă la început îmi lua uneori chiar și 8 ore să pun în pagină 1.000 de cuvinte, după un timp ajunsesem ca în aproximativ 3 ore să-mi fac norma. Iar ca medie, scriam de fapt în jur de 1.250 de cuvinte, adică o pagină în plus față de cele patru propuse. “It's a kind of magic”, vorba lui Roger Taylor de la Queen.

Ceea ce mă duce înapoi la cuvântul posibilități folosit într-un paragraf anterior. Posibilitățile nu sunt doar interne — disciplină, tenacitate, hotărâre — ci și externe — iar aici includ viața în general: familie, slujbă, stare de sănătate, diverse obligații etc. Când jonglezi cu multe farfurii de porțelan pe care trebuie să le ții în aer, nu prea mai ai și alte posibilități în afară de a te asigura că niciuna dintre ele nu se va face țăndări pe jos. În ce mă privește, am putut să scriu la normă de cuvinte doar atâta timp cât mi-am făcut meseria ca freelancer și nu am avut o slujbă “de la 9 la 17”. Când 40% din timpul tău e controlat de o companie (program plus deplasările spre/dinspre “orificiu”), posibilitățile de organizare a sesiunilor de scris îți sunt drastic — și realist — limitate. Nulla dies sine linea a fost o consecință a unei astfel de realități. Pentru că nu toți putem fi Anthony Trollope, faimos pentru că avea o normă de scris de 250 de cuvinte în 15 minute. Ori trăitori în Anglia victoriană.

Recomand scrisul la norma de cuvinte? Absolut, dacă ai posibilități. Funcționează cu asupra de măsură. Am scris cărți (da, mai mult decât una) în circa 50 de asemenea sesiuni. Cât despre număr, pune-ți un prag temerar — ba chiar unul care să te îngrozească. O să facă minuni, vei vedea. Pentru mine, dacă mă voi întoarce vreodată la un astfel de sistem (și e un DACĂ), un prag de acest gen ar fi 3.000 de cuvinte pe sesiunea de scris.

Șapte perspective despre artă, ca act în sine

“Ce-i arta?” este o veche și complexă și grea întrebare, cu răspunsuri complicate. Dar nu imposibile.

Arta ca expresie

Prin artă, omul își traduce emoțiile, ideile, trăirile - uneori inefabile — în forme accesibile celorlalți oameni: cuvânt, sunet, gest, imagine, spațiu. Arta e o punte între lumea interioară și lumea exterioară.

Arta ca stil

Arta este și despre frumos, compoziție, echilibru, estetică. Adică un exercițiu de stil dus uneori până la limita sublimului. Dar în artă inclusiv urâtul poate fi o miză estetică (ții minte Flori de mucigai a lui Arghezi?), iar lipsa formei poate fi ea însăși o formă.

Arta ca limbaj

Arta poate fi privită și prin prisma semioticii. Un mod de comunicare prin care ideile se transmit prin metafore vizuale, sonore sau simbolice. Uneori, în moduri pe care doar subconștientul le înțelege.

Arta ca introspecție

Arta nu trebuie neapărat să ofere răspunsuri, poate fi inclusiv o rafală de întrebări bine puse. Sau chiar și o singură întrebare. De cele mai multe ori, teribil de incomodă. Precum o oglindă-oglinjoară.

Arta ca alegorie

Arta inventează ceea ce nu există, dar în mod paradoxal, o face pentru a spune adevăruri mai adânci decât cele din lumea reală. Ca o minciună care dezvăluie adevărul, cum zicea Picasso.

Arta ca ritual

Pentru unele culturi, arta nici măcar nu este ceva diferit de viața însăși. Dansul, muzica ori pictura sunt forme de magie, de ritual, de comuniune cu forțele lumii. Fără pretenții estetice, dar cu sens profund.

Arta ca libertate

În lumea conformității la scară industrială ori redusă la 0 și 1, arta e rebeliune. E spațiul în care “imposibil” este doar un cuvânt. Teritoriul unde gândirea liberă face legea.

Iar firul roșu care le străbate pe toate? Intenția. Fără intenție, nu e artă*. E cel mult pareidolie.

Așadar, ce fel de artă creează inteligența anorganică până la urmă? Și într-o altă ordine de idei, oare noi ăștia, deținătorii de inteligență organică la purtător, n-ar fi mai bine să facem artă decât război?

*Știu, știu, “arta este ceea ce numim artă”. Postmodernismul, acest părinte degenerat al postadevărului zilelor noastre.

Justa compensație

Ești un om care n-a dorit să plătească prețul (chin, timp, sudoare) ca să facă artă. Și ai ales să dai niște comenzi unui algoritm, ca să verse un simulacru.

Și-atunci, spune-mi: de ce ar merita acel simulacru chiar și numai o secundă din atenția altui om?

Pita noastră cea de toate zilele

Au fost vremuri când pita era ceva extrem de visceral. Boțul de cocă frământat cu mâna, lăsat la dospit și pus în vatră. Apoi coltucul, aburind îmbietor, pe care-l înghițeai cu dumicați grăbiți de dogoare. Dar și cărțile în care te pierdeai cu orele și cu zilele, tot un fel de “pită” erau. Hrană adevărată. Pentru minte și pentru suflet.

Astăzi? “Pita noastră cea de toate zilele” a devenit WiFi-ul, cu sfânta treime “notificări, scroll, Like”. Doza zilnică de dopamină la chil, servită rece pe un ecran cinic. Cărțile au fost înlocuite de postări și video vertical de maximum două minute, controlate de algoritmi biciuiți de la spate de niște triliardari psihopați.

Timpul a devenit factor de stres, nu mai face parte din proces. Nici măcar cu pita nu mai avem răbdare să dospească. E gata “în 5 minute”, congelată, pre-coaptă, ambalată, fără gust — ca noi.

Totul trebuie să vină acum. Perfect. Gratuit, de preferat. Iar dacă nu vine — disperare. Și dacă a căzut internetul — Apocalypse Now. Nu mai știm cine suntem. Nu mai știm ce să facem cu noi.

Poate că de fapt nici nu mai avem nevoie de pită. Ne ajung confirmările. Ne sunt îndeajuns gratificările.

Instant. Neîntrerupt. Până la sfârșitul timpului.

Pilula minune, butonul magic și glonțul de argint

Tind să cred că nu doar cantitatea de inteligență este constantă pe Pământ, ci și capacitatea de gândire critică. Greu de explicat în alt mod numărul în continuă creștere al fraierilor. În condițiile în care știm de vânzătorii de ulei de șarpe încă de la răsăritul civilizației umane.

Pe măsură ce, în ultima jumătate de secol, miliarde de oameni au ieșit din sărăcia lucie în care trăiau, legiuni nesfârșite au îngroșat rândul celor ahtiați după Sfântul Graal al soluțiilor-miracol care promit marea cu sarea. Pilula minune care îți oferă dintr-un hap aceleași beneficii ca o sesiune de antrenament. Butonul magic care rezolvă în locul tău o problemă. Glonțul de argint care ucide elegant și definitiv fiara.

Când realitatea prozaică este că nimic nu există fără efort, consecvență și muncă persistentă. Iar excepția de la această axiomă se numește "accident fericit" pentru un motiv extrem de precis.

‘AI de mine, cine v-a lucrat aici?

Este posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, unele meserii creative să intre în zodia artizanatului. Astfel încât o fotografie făcută manual, un cântec compus și înregistrat prin metode de secol XX, o carte scrisă de un om în carne și oase (în variantă organică, fără îmbunătățiri) vor ajunge să aibă prețuri premium. Cum sunt de pildă astăzi costumele croite pe măsură sau pantofii lucrați manual.

Desigur, sub rezerva că omenirea va mai fi capabilă să consume conținut în acel viitor nu foarte îndepărtat.

Opusul unei idei proaste poate fi tot o idee proastă

Ai observat și tu, nu mă îndoiesc, epidemia de folosire a telefonului mobil în spațiul public cu sunetul bubuind din difuzoare. Fie că sunt convorbiri telefonice la care devenim cu toții participanți involuntari, vreun hit muzical, mema aia de face valuri pe interneții planetari, ultimele libații închinate nobilului spirit uman de pe TikTok ori chiar vreun film — sunetele digitale au devenit parte obișnuită din peisajul cotidian.

Și am stat să mă gândesc, pentru că în același timp și în același spațiu public tot mai mulți oameni poartă căști (multe cu anulare de zgomot, sunt convins): dar dacă fenomenul sunetului din difuzoare este un efect tocmai al purtatului de căști? În ideea că dacă n-ai căști, înseamnă că nici nu te deranjează ce se aude în jurul tău.

Genul de situație de fapt unde nu e clar dacă vorbim de efectul unei cauze sau de cauza unui efect.

Lectura-vura (III)

Am citit pe sărite, fără vreo logică anume, Salvador Dalí, Jurnalul unui geniu. O metodă foarte daliană, de altfel, și totodată un soi de omagiu adus unuia din pictorii mei favoriți din toate timpurile (alături de van Gogh, Vermeer și Klimt).

Cartea nu conține atât un jurnal, cât mai cu seamă un geniu. Sau măcar niște fărâme — pentru că deși avea categoric condei, geniul lui Dalí s-a manifestat îndeobște prin penelul său.

Și dacă ramuri bat în geam?

Un termen recent care a început să fie folosit apropo de crearea de conținut este AI slop. O sintagmă peiorativă (“lături AI”) ce desemnează conținutul dubios al “AI”-urilor generative care a început să inunde în special mediul online: text, imagine, audio, video. Și despre cum această grafomanie (stricto sensu, dar și lato sensu) la puterea infinit ne va îngropa sub tone de conținut.

Dar poate că temerea legată de AI slop este nejustificată. Nejustificată în sensul că este greșit orientată. Dacă problema în mod real a anilor care urmează va fi că oamenii vor consuma tot mai puțin conținut, de orice fel?

Și nu pentru că acesta va fi copleșitor de mult cantitativ, ci pentru că următorul pas pe scara evoluției umane este stadiul de primată.

E ca minte să nu am.

Capra vecinului și gâsca neamului

Ca demni urmași ai celor mai drepți și mai viteji dintre traci, ne păstrăm prioritățile în viață aranjate mereu la o justă scală de valori. Capra vecinului trebuie să crape, în timp ce gâsca neamului musai că face doar ouă de aur.

N-am nimic cu gâsca — în afară de a-i ura spor la ouat. Dar aș avea un micuț comentariu apropo de cornută: dacă nu e a ta și-n plus, ție nu doar că nu-ți plac caprele, dar nici n-ai avea ce să faci cu una chiar dacă ți-ar pica din cer, păi nu mai bine îți vezi de treaba ta, fără să scrâșnești din dinți la vederea acestei arătări diavolești?

Nu de alta, dar am văzut de-a lungul anilor enșpe mii de comentarii legate de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Iar întrebarea ce merită lansată în eterul etericei atmosfere a piciorului de plai și gurii de rai ar fi următoarea: dacă nu-ți place cum scrie omul — așadar în mod evident cărțile lui nu sunt pentru tine — nu-i mai firesc să ții poteca, în loc să consumi timp, energie și nervi să-l spurci?

Când mai puțin înseamnă mai mult

Sunt adeptul minimalismului. Și în viața civilă și în cea literară. Îmi displac visceral aglomerările — de oameni, de cuvinte, de lucruri. Nu pricep în ruptul capului cultura lui “a avea” — nu e nimic mai facil și totodată nimic mai mâncător de suflet decât să ții scorul în viață în acest fel.

Iar inflația de produse, de mărci, de orice (a spus cineva “grafomanie”?) nu e doar cealaltă față a monezii numită libertate. Este și o dovadă că, în lumea de astăzi, copierea și imitarea s-au banalizat până într-atât încât funcționează pe pilot automat.

Întotdeauna. Întotdeauna mai puțin înseamnă mai mult. Și întotdeauna mai puținul o să valoreze mai mult.

În spate se vede doar peisajul

Zilele de scris nu au sex, dar au cu siguranță gen. Fiindcă sunt zile și zile. Unele seamănă între ele, cele mai multe nu.

Sunt zile în care zburzi pe pagină precum mieii pe pajiște, primăvara. Sunt zile în care scoți fiecare cuvânt și fiecare semn de punctuație cu forcepsul și-l sângerezi pe foaia albă până aceasta începe să arate ca un tablou de Pollock. Sunt zile în care scrisul merge decent, dar îți pare că povestea băltește precum apa stătută dintr-o conservă aruncată pe un câmp de la marginea orașului.

Secretul lui Polichinelle? Să fii la întâlnirea cu Muza și în ziua următoare. Apoi în următoarea. Și în următoarea. Și tot așa. Pentru că, atunci când te vei uita peste ce ai scris cu niște timp în urmă, n-o să vezi nimic din genul zilelor pe care le-ai avut scriind. Vei vedea doar textul din pagină și povestea țesută de acesta.

Strânge din condei și ai puțintică răbdare, stimabile.

Cinci pastile și jumătate despre scris

Cuvintele pe hârtie nu sunt tocmai magie albastră. Dar nici o chestie pe care să ți-o poată debita la foc automat vreun algoritm denumit în mod cu totul și cu totul extravagant “Inteligență Artificială”.

1. Scrisul e 50% inspirație și 50% expirație

Într-un cuvânt, respirație. Dar care se face la modul asumat și conștient. Nu e o epifanie ori un fulger care te lovește aleator.

2. Înainte de a fi primul tău critic, ești primul tău cititor

Scrii în primul rând să-ți placă ție să citești. Scrisul tău trebuie să răspundă sensibilităților tale particulare. Și să reflecte lumea așa cum se vedea ea prin lentila cu care o privești tu. Dacă există public pentru ce scrii și pentru cum scrii contează doar în plan secundar. Iar lumea e mare — întotdeauna o să existe public.

3. Textul e în pagină sau nu există

Poveștile din capul tău nu există. Personajele din capul tău nu există. Intrigile din capul tău nu există. Cărțile din capul tău nu există. Există doar textul pe care l-ai pus în pagină.

4. Puterea stă în ritm, nu în explozie

Scrisul înseamnă cursă de fond, nu sprinturi. Ultra-maraton, nu 100 metri plat.

5. Rut, rutină

Scrisul e ca un vas de croazieră gigantic. Cu două ancore solide: rutine și ritualuri.

5 1/2. Geniu singur, dar nu pustiu

Da, ești mereu doar tu în fața paginii. Dar e multă lume în afara paginii care abia așteaptă să fie adusă în ființă.

Cine nu-i de-a gata, nu-i luat cu lopata

Prea multe lucruri se iau astăzi ca fiind de la sine înțelese. Normale. Cuvenite. Ca niște daturi care “se întâmplă” și ne vin de-a gata.

Apeluri video gratuite în orice colț al lumii. Vizitarea aproape oricărui loc de pe pământ din fața ecranului. Posibilitatea de a călători oriunde te lasă buzunarul și nu te paște dinozaurul. Trimiterea banilor instantaneu (și gratis!) peste mări și țări. Toată cunoașterea lumii, de la începuturi și până astăzi, accesibilă printr-un super computer care îți încape în palmă. Biblioteci nesfârșite de cărți minunate, pe care nu le-ai putea citi nici în 1.000 de vieți, la 2-3 clicuri distanță.

Și prea ușor se uită că multe dintre ele, acum nici 30 de ani, păreau science-fiction. Și că toate, fără excepție, au fost create în lumea liberă și democratică. Și că tu, și eu, și noi toți avem parte de ele — pe lângă multe, multe altele — doar din motivul că această lume liberă și democratică există. Încă.

Caftul cu draftul până se bea bruderșaftul

Așa cum se întâmplă și cu modul de a scrie — unde avem pantalonarii și ițarii — și în privința drafturilor sunt două mari abordări. Cea dintâi, în care draftul cărții trebuie “vomitat” și nimic din ce se pune în pagină nu este atins până la faza de editare. Cea de-a doua, în care draftul trece continuu prin modificări, în timpul scrierii. Și niciuna din abordări nu este intrinsec legată de procesul de scriere — sunt condeieri din ambele tabere care lucrează cu drafturile într-un mod sau în altul.

Procesul meu de scriere ca pantalonar implică modificarea continuă a draftului cărții la care lucrez. Corectez în permanență textul din pagină, dar fără să fac revizii majore. Cel mult, dacă sunt la începutul unei scene, iar în ziua următoare povestea vrea să mă ducă într-o altă direcție, renunț la începutul respectiv de scenă.

După ce am scris “sfârșit” — și nimic nu se compară cu sentimentul din momentul când am pus aceste litere la finalul unei cărți! — las draftul din mână cel puțin o jumătate de an. Ba uneori trece chiar mai mult până să-l ating iarăși. Am nevoie de distanța aceasta, ca să se răcească toate cele și să uit ce știam despre povestea cu pricina. Bineînțeles că mai am imaginea ei din avion, dar nu la nivel de șuruburi și piulițe.

Așadar, după ce s-a răcit manuscrisul, îi fac o copie pe care o salvez cu un _draft0 în coadă. Întotdeauna lucrez pe un fișier cu _draft în denumire atunci când editez, niciodată pe manuscrisul original. Prima oară trec prin draft ca să văd cum curge povestea cap-coadă. Apoi îmi scot creionul roșu și încep să tai. Pe vremuri, asta se întâmpla la propriu — tipăream manuscrisul la 2 rânduri și îl editam cu un pix roșu cu vârf extrem de subțire. Dar de câțiva ani deja, editez PDF-uri pe Remarkable. După ce am operat toate modificările (care nu-s doar de tăiat, firește — uneori sunt bucăți de text ce trebuie rescrise ori text nou de scris de la zero), rezultatul devine _draft1.

Pe acest draft îl mai las la copt o perioadă de 1-2 luni. Apoi revin asupra lui, îl recitesc iarăși cap-coadă și mă apuc de re-editarea lui (tot PDF, tot pe Remarkable). După ce operez toate modificările, acesta devine _draft2 și reprezintă finalul. Finalul din punctul meu de vedere.

Deoarece acest “final” este cel ce ajunge sub ochii editorului. Care are propriile comentarii, observații și note asupra textului. Unele bune, altele mai puțin bune. După ce negociem și cădem de acord asupra modificărilor, rezultatul la mine-n catastif poartă numele _draft3.

Iar acesta, prieteni, este draftul cu care se bea bruderșaftul cu publicul.