Viața ca o paradă

Toată trăirea noastră, indiferent de numărul anilor care ne-a fost scris în praful de stele fiecăruia dintre noi, nu durează nici măcar cât o bătaie din aripi de colibri. La adevărata scală a lucrurilor, suntem cu toții niște efemeride.

Și-atunci, de ce ai alege să-ți trăiești fărâma asta infimă de timp pentru a trece drept în loc de a fi?

Spune-mi cum urăști un om ca să-ți arăt cum ești urât ca om

Sunt perplex că oamenii care urăsc alți oameni nu înțeleg modul în care funcționează o oglindă. Că nu-i deloc teoria categoriilor la mijloc, ci aritmetică de tipul 1+1=2.

Când urăști oameni pentru că sunt din altă parte a lumii, au altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri — de fapt nu faci decât să-ți reflectezi ura asupra propriului sine. Fiindcă, la rândul tău, ești din altă parte a lumii, ai altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri față de altcineva.

Ca să nu zic nimic despre cum ura pe care o verși în afară nu e decât frica din lăuntrul tău.

Nu fi ca T.

Idee de personaj vag ce poartă o simplă inițială în locul unui nume: T. Sună a Kafka, dar nu este.

T. nu spune niciodată ce vrea, dar e mereu prezent. Nu se bagă, dar nici nu dispare. Nu e aici, dar nici dincolo. Te lasă să speri pe barba ta, fără să-ți promită nimic. Semnalizează, dar nu intră în depășire. E niciniciul perfect: nici așa, nici altfel.

Oamenii pot înțelege un “da”. Pot accepta un “nu”. Dar nu pot gestiona ambiguitatea perpetuă. Cronicul “las’ că mai vedem noi”. Când nu spui lucrurilor pe nume, devii o absență cu chip. Un țiuit în urechi care încurcă, irită, devorează. Înnebunește.

Îmi pare că lumea s-a umplut de T.-ii în vremurile acestea.

And don’t even start me on T.rump.

Nicio masă fără pește oceanic

Am descoperit că pot trăi foarte bine mâncând în fiecare zi mereu aceleași două lucruri: cartofi copți în coajă și sardine în suc propriu la conservă. Nimic mai mult, nimic mai puțin — și masa perfectă, nutrițional vorbind. Carbohidați complecși, fibră (de la coajă), proteine de calitate, grăsimi bune (EPA, DHA, omega-3), sumedenie de micronutrienți. Plus sentimentul îmbărbătător că mă pot hrăni corespunzător și fără să apelez la cei mai buni prieteni ai românului: grătarul, porcul și Glovo-ul.

Nu gătesc — pun cartofii la cuptor. Nu deliberez — repet în fiecare zi. Și tocmai de aceea totul merge ca uns. Îmi pare genul de hrană ce reprezintă o subtilă metaforă pentru scris:

• Simplă, dar completă

• Repetabilă, dar nu plictisitoare (chiar e o combinație strașnică pentru papile!)

• Subapreciată, dar capabilă să te țină viu

Într-o lume unde totul te îndeamnă să alergi mereu după nou, mereu după altceva, mereu după diferit, a rămâne fidel (sau fidea, după caz și preferințe) unui lucru simplu se transformă într-un act de rezistență. La fel cum este și scrisul: cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziție, cu fiecare paragraf, cu fiecare pagină, cu fiecare carte.

Nicio zi fără o propoziție scrisă.

Închiriez ușă de biserică. Tarife avantajoase.

În ultimii aproximativ 20 de ani, o dată cu explozia rețelelor sociale și a telefoanelor inteligente, viețile majorității oamenilor au ajuns un soi de vitrine — fără de sfârșit și fără de sens.

Este atâta fățărnicie în lumea de azi și atât de mult trai pe vătrai de ochii lumii, încât închirierea ușilor de biserică ar trebui să fie o afacere chiar mai bănoasă decât plăcile video Nvidia.

Hei, a spus cineva “invidia”?

Prezumția de prostie

Și chiar dacă AI-ul ar fi mai mult decât un sofisticat algoritm de calculare a probabilităților. Și chiar dacă AI-ul n-ar fi un jaf grosolan al proprietății intelectuale - nu doar cea aflată încă sub cheia creatorilor ori deținătorilor legitimi, ci inclusiv aceea din patrimoniul cultural al umanității. Și chiar dacă AI-ul ar fi în mod real un salt înainte în exprimarea creativității artistice a omului (pe ideea de remixare a conținutului deja creat).

Ei bine, care este asumpția? Că un neofit ar putea să distingă o bucată de gunoi de o pepită de aur? Că o maimuță ar fi capabilă să scrie un set de instrucțiuni care să aibă ca rezultat un nou “Don Quijote” (cu tot respectul pentru talentul maimuțelor)? Că un oarecare fără tenacitatea și curajul de a-și urma chemarea, indiferent de corul de orăcăieli asurzitoare de pe margine, va avea resursele interioare necesare să “creeze” cu un algoritm?

Cum zice o vorbă din bătrâni ușor coprofagi, “nu poți face din căcat, bici, care să mai și pocnească”.

De la târnăcopul lui Stahanov la drujba lui Musk

Am fost întotdeauna de părere că istoria are un straniu simț al umorului.

90 de ani după ce minerul Aleksei Stahanov pornea cu târnăcopul în Uniunea Sovietică mișcarea “țării, cât mai mult orice” (cărbune, în cazul său, dar stahanovismul a cuprins ulterior toate ramurile “economiei” sovietice), miliardarul Elon Musk a pornit cu drujba în Uniunea Statelor Americane mișcarea “țării, cât mai puțin orice”. De la ciopârțirea ori extirparea de fonduri pentru prevenirea SIDA sau combaterea sărăciei în lume, la amputarea de agenții federale dedicate educației, mediului ori sănătății publice. Cât mai puțin orice — bineînțeles, cu excepția notabilă a tâmpeniei crase.

Ambele personaje, niște titanici chirurgi sociali, uniți printr-un ironic arc peste timp.

Limba noastră-i c-o omoară

Faptul că de niște decenii deja limba scrisă și vorbită în spațiul carpato-danubiano-mamaiotic se află într-un proces de continuă degradare este o realitate mai cunoscută chiar și decât tabloul “Car cu boi”. Și nu vreau să mă aplec asupra acesteia, ca să nu mi se aplece.

Însă o specie anume de mutilare lingvistică mă enervează cu asupra de măsură. Irefutabila, iremediabila și irepresibila putoare a românului de a scrie — chiar și așa, prost, agramat și cu un vocabular de doi bani cum o face în mod uzual — fără diacritice. Deși de cel puțin un deceniu posmagii sunt pe deplin muieți — toate telefoanele și calculatoarele au integrate dicționare de limba română, tastaturi cu diacritice, capacități de inserție predictivă a cuvintelor ori corectare automată a textului.

Sigur că, în înțelepciunea sa milenară, românul care altminteri își iubește glia, țărișoara și limba de-l seacă la lingurică, și-a zis că de ce să fie bine, când poate să fie foarte bine prost?

Ovalul virtuos

Ca să nu rămâie și anul acesta cu onoarea nereperată, m-am decis să-i ofer cercului vicios un partener pe viață: ovalul virtuos.

Pentru spiritele curioase, dar și în scop de pupat piața independenței, această formă geometrică de stil sună în felul următor: scriu pentru că mă amuză să citesc și citesc pentru că mă muză să scriu.

Respectă-mă! Respectă, mă!

“Nu a arătat respect” — umblă vorba brambura în zilele noastre. Care poate fi auzită în cele mai variate și neașteptate contexte.

De parcă respectul ar fi un cartonaș, ca la fotbal. Pe care să-l scoți la moment din poznar ca să semnalizezi ceva, cuiva.

Respectul nu e ceva ce un om arată. Respectul este ceva ce un om câștigă greu și pierde instantaneu.

Imposibila ușurință a scrisului

Ai spune că, după ce ai hălăduit pe coclaurile imaginației și ai strâns în manuscriptare niște sute de mii de cuvinte, treaba asta cu scrisul de literatură devine mai ușoară.

Vestea surprinzător de bună este că da — atunci când ți-ai găsit vocea și ți-ai format, prin încercări și eșecuri repetate, propriul mod de a scrie, îți vine mai ușor scrisul.

Vestea proastă de bubuie este că există o relație direct proporțională între numărul de cuvinte scrise și chinul de a le scrie. Cu cât ai scris mai mult, cu atât mai dificil îți va fi să scrii lucruri pe care să nu le fi scris deja.

Dar dacă ar fi simplu, n-ar avea toată lumea abdomen cu pătrățele?

Călăuze printre cărți

Sunt doar a doua generație încălțată din neamul meu. Bunicii și străbunicii mei, din partea ambilor părinți, au fost țărani din zona Vâlcei. Știutori de puțină carte și, cu excepția bunicului din partea mamei, fără vreo apetență pentru cuvântul scris, dincolo de abonamentul obligatoriu la “Scînteia” ori la “România Liberă”. Dar și acela doar pentru hârtia în sine, nu pentru ce scria la ziar.

Faptul că părinții mei au ajuns să facă școală până la facultate a ținut și de motivația lor (școala era pe atunci un “vehicul” de a scăpa din sărăcia și din mediul abrutizant al satului românesc), și de un pic de noroc, și de propaganda ocupantului comunist, care defila glorios sub stindardul societății conduse de muncitorime și țărănime.

Au ieșit de pe băncile școlii amândoi ca profesori. Unul în învățământul superior, celălalt în învățământul gimnazial. Dar niciunul dintre ei nu mi-a fost călăuză printre cărți. N-au știut sau n-au putut. Ori s-au gândit că nu va fi nevoie.

Bineînțeles, lor le datorez că m-au învățat să citesc de la o vârstă fragedă (5 ani), că m-au încurajat să citesc și că m-au înconjurat de cărți. Însă de citit, am citit orice carte mi-a picat în mână. Fără nicio structură, fără niciun plan, fără nicio legătură cu vârsta.

Îmi amintesc că pe la 8-9 ani, în prima zi de școală — eram în clasa a II-a sau clasa a III-a — ne-a întrebat învățătoarea ce citisem în vacanța de vară. Iar când a venit rândul meu, i-am menționat printre alți autori (Dumas, Twain, Zevaco etc.) și pe Shakespeare. Evident că a făcut ochii mari, m-a pus să-i dau detalii, iar ulterior a trebuit să verifice și cu părinții dacă nu cumva vindeam gogoși.

Iar adevărul era că pe litoral fiind și terminând ce carte îmi luasem de citit cu mine, am trecut la ce era disponibil la părinți. Și taică-meu tocmai ce cumpărase cu o zi sau două înainte o carte în trei volume cu traducerile comediilor lui Shakespeare (Nevestele vesele din Windsor, Cum vă place, Visul unei nopți de vară, Totu-i bine când se sfârșește cu bine etc.), apărute în colecția “Biblioteca pentru toți”.

Așa că, în privința cărților pe care ar trebui să le citesc, n-am beneficiat mai mult decât listele de “lecturi obligatorii” pentru orele de limba română din școală. Dar și acestea, doar așa, mai mult la modul de sugestie, pentru că ceea ce merita citit deja citisem până când le venea rândul “oficial”, iar ceea ce mi se păreau a fi porcării nu le citeam nici picat cu ceară. Plus, desigur, recomandările venite de la prieteni, de cărți pe care le citiseră și le plăcuseră lor.

Și nu am nici cea mai vagă idee dacă e bine sau e rău.

Serios?

Cred că în viață trebuie să tratezi cu seriozitate doar două lucruri: busola morală și ceea ce iese din mâinile tale. În prima categorie intră principiile după care îți trăiești viața, iar în a doua modul în care îți tratezi profesia și, dacă cele două nu se suprapun, meșteșugul.

Dacă ai aceste două stânci ca puncte solide de sprijin, cu orice altceva te poți juca după pofta inimii. Indiferent ce-ar zice gura lumii.

Fiindcă restul e doar fum.

Mă unge pe suflet

Îmi place vorba aceasta, bună de spus în toate ocaziile care o merită. De la momentele când o bucată de text îți joacă eul pe degete până la cele când o îmbucătură dintr-un anume fel de mâncare se apucă să joace o sârbă îndrăcită cu papilele tale gustative.

Ceea ce îmi amintește de faptul că limba română e frumoasă și cu hainele pe ea, dar și goală-pușcă. Iar pe mine unul, mă unge pe suflet la modul corespunzător.

Și sunt mereu tentat să-i propun să facem chestii.

Contează cum și unde pui luminile

Am lucrat timp de un an la Opera Română din Timișoara, în cadrul personalului tehnic de scenă. Din motive care astăzi îmi sunt obscure, țineam morțiș să fac dreptul, iar concurența la admitere era acerbă imediat după ‘90. Și dacă la limba română fluieram, cu istoria era mai greu la deal cu boii. Așa că n-am luat din prima și a trebuit să-mi câștig cumva pâinea până la următoarea tragere a liniei între “admis” și “respins”. Iar ironia că n-am profesat nicio secundă în domeniul juridic mă amuză constant de la absolvirea facultății încoace.

Din spatele cortinei, un spectacol e cu mult mai fascinant decât ceea ce vede publicul din sală. O dată, pe motiv că există o armată de oameni, cu roluri diferite, care trebuie să funcționeze la unison. Dar mai ales pentru că poți vedea cu ochii tăi cum câteva cadre de lemn și niște bucăți de pânză pictată se pot transforma, sub lumina potrivită, în grădina lui Cio-Cio-San.

Ceea ce mă duce la ideea că fiecare scriitor poartă în cap un soi de obiectiv “imagistic”, asemănător cu obiectivul camerei unui fotograf. Iar încadrarea narativă a unei scene — cum așezi luminile — e importantă atât pentru ceea ce arată cititorului, cât și pentru ceea ce lasă pe dinafară.

Ce detalii din decor intră în cadru și care vor fi în penumbră? Care personaje sunt sub lumina reflectoarelor și care vor face doar act de prezență? Din ce unghi bate lumina? Folosim filtre de culoare sau este o scenă care necesită lumină albă?

Dacă lumină nu e, nimic nu e.

Scriitorul ca decident în serie

Sigur trebuie să fi asistat și tu măcar de câteva ori la scena următoare. Restaurant cochet, seara. Lumini blânde, muzică în surdină, arome de mâncare bună. Mesele sunt așezate aerisit și majoritatea sunt ocupate de cupluri. Se răsfoiesc meniuri, se discută cu glasuri scăzute și cu gesturi moi. Trei chelneri așteaptă sub formă de statuie mișcătoare ca oamenii de la masa lor să se hotărască. Unul dintre ei este deja la cea de-a treia vizită.

Probabil principalul motiv pentru care scrisul e un proces chinuitor este chiar acesta: pe pagina goală, posibilitățile sunt infinite. Iar scriitorul trebuie să ia clipă de clipă decizii pentru a o umple, indiferent ce substanțe îi pompează Muza în vene.

Bolovanul e veșnic în fața lui Sisif.

Diligențe pentru drumuri fără capăt

Pentru noi, ceștia, care avem drept motiv peren al folclorului rural continuitatea pârjolirii holdelor și otrăvirii fântânilor, au ba trăinicia planurilor pe termen lung, mizele sunt prin definiție cu fitilul scurt. Chiar și în anul de grație 2025 ne vine greu să ne facem planuri pentru următoarele 100 de minute, darămite pentru următorii 100 de ani. Că dacă ne calcă iar Hoarda de Aur?

Norocul nostru este că ne ține laolaltă limba, fiindcă altfel, la cum știm să jucăm partidele de șah, ne risipeam încă din negurile timpurilor. Și gura de rai găvărea astăzi în bulgară.

Să lași timp lucrurilor. Să ai răbdare - cu tine și cu meșteșugul. Să-ți vezi de treabă în loc să asculți de gura lumii. Să stai cu ochii pe linia de finiș - și să știi că nu există.

De ce plâng chitarele?

O întrebare ce face în curând un sfert de secol, rămasă fără răspuns în ceea ce mă privește. Zdrăngănesc la chitară de aproape patruzeci de ani — fără nicio performanță, de niciun fel. De fapt, până acum niște ani — când am descoperit că YouTube nu mai este groapa de gunoi video a omenirii pe care o țineam minte din jurul anilor 2010, ci are tone și tone de conținut de primă mână — nu prea știam niciun cântec cap-coadă. Dar ce jam sessions cu mine însumi trăgeam!

Chestie care mă aduce la întrebarea din titlu. Fiindcă de când am pus mâna pe chitară întâiași dată pentru prima oară, a fost întotdeauna și fără excepție distracție maximă.

E o vorbă veche din publicitate — “Advertising is the most fun you can have with your clothes on”, atribuită tipului care a inspirat serialul “Mad Men”. Din proprie experiență, doar parțial adevărată. Dar că “Playing guitar is the most fun you can have with your clothes on” — asta pot garanta 101%. Deși în privința aceasta, hainele sunt absolut opționale.

Pic cu pic se face m...are

Cel puțin de la Esop încoace, omenirea știe că-i mai bine să fii o țestoasă decât un iepure. Dar în cei vreo 2500 de ani trecuți de atunci, n-a fost an în care să nu apară un iepure mai sexi, mai atrăgător și mai cu vino-ncoa'. Și care să nu înflăcăreze imaginația colectivă pentru a o deturna de la simplul — dar atât de complicatul — adevăr că cine merge încet, merge sigur, și cine merge sigur, ajunge departe.

“A 8-a minune a lumii”, cum zicea (apocrif) Albert Einstein, efectul cumulativ al picăturilor constante reprezintă o adevărată forță a naturii. Când trag uneori cu ochiul la cât am scris din momentul în care am hotărât să o fac zi de zi, rămân la propriu cu gura căscată.

PS: Există desigur și o carte — neinspirat tradusă în română cu titlul “Efectul compus” — relativ celebră despre efectul cumulativ în viață.

Cartea de pe noptieră

Pe motiv de Kindle, țin în mod real o întreagă bibliotecă pe noptieră. Însă am și o carte pe hârtie. O reeditare de către Humanitas a Basmelor lui Wilhelm Hauff, în traducerea Irinei Vlad și cu ilustrațiile Liviei Rusz, apărute prin anii '70 la Editura Ion Creangă.

Sunt poveștile mele favorite din toate timpurile. Citesc uneori câteva pagini, la întâmplare. Și sunt ferm convins că Wilhelm Hauff, dacă n-ar fi avut ghinionul să se stingă la nici 24 de ani împliniți, ar fi fost unul dintre titanii literaturii universale.

O mențiune specială pentru Livia Rusz, probabil cea mai meseriașă ilustratoare de carte pe care a avut-o România. Tot ea a făcut ilustrațiile la seria de benzi desenate “Mac și Cocofifi”, pe nedrept uitată astăzi (și tot Humanitas a reeditat primul titlu din serie). Iar enormul meu regret este că nu s-a gândit nimeni să-i dea pe mână ilustrarea Aventurilor lui Huckleberry Finn traduse de Petre Solomon. Am fi putut avea o bijuterie completă.