Ideile sunt gratis

Și întotdeauna vor fi așa. Pentru că o idee doar enunțată, fără să ia o formă concretă în lumea reală, nu valorează nimic. Unde “formă concretă” înseamnă materializarea ideii în sine, nu fixarea ei într-un ideiar fizic ori virtual.

Iar analogia cea mai bună este cu gândurile. Cât valorează un gând care traversează mintea cuiva? Exact.

“De milioane” ori “de pușcărie” nu este niciodată ideea sau gândul. Ci înfăptuirea. Întruparea. Înzidirea.

Dar care-i povestea?

Face valuri zilele acestea cartea unei foste angajate Meta din anii 2011-2017 (Facebook pe atunci) despre cultura clădită în respectiva organizație de Mark Zuckerberg, copilul teribil al lumii tech. Iar Meta, în lunga tradiție pomPRistică a celui prins cu pantalonii-n vine, a pus artileria grea în funcțiune ca să îngroape cartea și, eventual, autoarea.

Consum relativ multă non-ficțiune și tind să citesc în general cu mult mai multe lucruri decât cele care au tangență directă cu munca din domeniul care-mi plătește facturile și rata la casă (marketing și comunicare). Nu cărți de dezvoltare personală (nu le-am înțeles niciodată popularitatea), dar cărți pe subiecte variate, de la psihologie și economie comportamentală până la nutriție și astrofizică. Însă chiar și cărțile de non-ficțiune tehnice — să le spunem așa — au nevoie de o poveste bună. Ca mijloc prin care autorul să-și poată transmite ideea centrală. Fiindcă mintea umană nu procesează idei brute — are nevoie de povești ca să înțeleagă realitatea.

Iar povestea, în esență, este ceea ce i se întâmplă unui personaj despre care ne pasă ori am fost făcuți să ne pese. În ficțiune, personajul respectiv este în vasta majoritate a cazurilor un om (cu unele excepții notabile — vezi Kafka). În non-ficțiune, personajul cu pricina este ideea sau tema cărții respective.

De aici și mirarea din titlu. Că Meta este un cancer al lumii moderne, construit cu unicul scop de a-i oferi putere unui psihopat, este un fapt dovedit de cel puțin un deceniu deja - și dovedit prin investigații jurnalistice temeinice (1, 2, 3). Iar faptele rămân fapte, oricât s-ar strădui lumea post-adevărului să le transforme în fantezii sau în “fapte alternative”.

Așadar, ce aduce această carte în afara unui nou scandal și a unui alt puseu de indignare pasageră până la următoarele miliarde din colecția personală a unuia din Cezarii zilelor noastre?

Lectura-vura (II)

Prima carte, după mulți ani, pe care nu am avut răbdarea să o fac ebook ca s-o citesc. Motiv pentru care am devorat-o ca sălbaticii, pe hârtie.

Mai-mult-ca-trecutul: Jurnal, 31 august 1988 - 12 decembrie 1989 este o carte teribilă prin faptul că reprezintă o frescă extrem de vie pentru acel teribil ultim an al ocupației comuniste a României despre care scrie Ana Blandiana. Cu sensibilitățile ei de poetă pentru care lumea e clădită oricum nefiresc — darămite una atât de cumplit contorsionată precum aceea de sub cizma comunistă. Ca femeie la deplină maturitate trăitoare într-un univers concentraționar. Și, peste toate, ca om sfâșiat de o permanentă stare de nesiguranță, diabolic și programatic întreținută de ocupant — de la banalul “găsesc lapte?” la existențialul “ce înseamnă vizita lui X?”.

Îmi este indiferent dacă această carte a ajuns la cineva care fredonează tâmp refrenul cu "era mai bine pe timpul lui Ceaușescu" — oamenii de genul ăsta îmi par oricum iremediabil pierduți și n-au cum să aibă epifanii citind jurnalul Anei Blandiana. Dar sunt convins că peste 50, 100 sau 1000 de ani vor fi oameni care se vor cutremura, vor înțelege și vor ști.

În apărarea plictiselii

Una dintre bolile moderne, de care oamenii încearcă să se ferească precum dracul de tămâie, este plictiseala. Aproape nimic nu sună la fel de înspăimântător precum “mă paște plictiseala”. Și atunci, instantaneu, deschidem Chestia.

Chestia Capabilă Să Ne Absoarbă Atenția Și Să Ne Protejeze De Pericolul Să Rămânem Singuri Doar Cu Gândurile Noastre.

Doar că, atunci când creierul ajunge să funcționeze aproape exclusiv pe factori de stimulare externă, lucrurile sunt pe o pantă plină de polei — iar capătul e o crevasă. Îți sărăcești până la ruină lumea ta interioară, când dopamina trebuie să-ți fie livrată constant și mai întotdeauna prin aceleași mijloace. Pierzi dulceața momentelor în care mintea zboară ca o albină pe un câmp plin de flori. Ajungi să pui un preț din ce în ce mai mic, până la derizoriu, pe ceea ce ia timp ca să existe.

Sunt puține lucruri mai bune pe lume decât să te lași pradă plictiselii sub un duș care pare că nu se mai termină.

“Atât de bun, că parcă-i scris de mine”

Ca scriitor, nu știu un compliment mai mare decât acesta. Și este valabil în ambele direcții — atât pentru complimentele oferite, cât și pentru cele primite.

Dar sigur, scriitori sunt, în general, niște ființe egolatre. Complimentele sincere în această breaslă sunt mai rare decât un ornitorinc cu stomac.

Întotdeauna există un preț

Și nu-i vorba de “there's no free lunch” aici, ci de faptul că din momentul în care devii conștient ca ființă umană, viața ta este un șir continuu de alegeri. Jucăria asta sau cealaltă. Rămân aici sau mă duc dincolo. Fac asta acum sau nu fac nimic.

Aproape fiecare clipă pe care o petreci în stare trează pe pământ (atâta timp cât nu suferi de vreo boală neurodegenerativă, la bun înțeles) înseamnă o decizie. Cele mai multe pe pilot automat și relativ puține la modul conștient. Însă orice decizie, conștientă sau nu, banală sau importantă, are un preț. Adevărat, nota de plată arareori vine imediat. În vasta majoritate a cazurilor sosește într-un moment îndepărtat, undeva de-a lungul firului vieții. Instabilitate emoțională. Dependență psihologică. Obezitate morbidă.

Dar ce am observat este că sunt foarte puțini oameni dispuși să plătească acest preț, chiar dacă este inevitabil. Imensa majoritate a oamenilor vâslește prin viață ca și cum fiecare lovitură a vâslei n-ar avea nicio direcție și nicio consecință.

Arta ca arc peste eternitate

Găsesc absolut fascinant cum este arta capabilă să creeze legături între oameni care au trăit în alte lumi și în alte timpuri. Dintre toate manifestările spiritului uman, nu cunosc nimic similar care să aibă același efect.

Am trei exemple personale, de oameni de care mă simt extrem de apropiat sufletește, deși nu i-am cunoscut decât prin arta lor: John Kennedy Toole, Wolfgang Amadeus Mozart și Andy Kaufman. Iar acum, chiar când scriu asta, îmi dau seama că unul dintre regizorii mei favoriți din toate timpurile a făcut câte un film despre doi dintre aceștia.

Sindromul impostorului

Ca și cum n-ar fi fost suficient să mă încerce constant, mai era nevoie și de sentimente contradictorii legate de acesta.

Pe de o parte îl accept oarecum resemnat, întrucât vine la pachet cu tot restul atunci când faci orice merită a fi făcut în viață. Nimeni nu ȘTIE nimic cu adevărat — poate cu excepția faptului că știm sigur că nu știm nimic — așa că majoritatea dintre noi ne străduim să găsim răspunsuri și soluții bazându-ne pe un cocktail de logică, intuiție, simț estetic și un strop de personalitate. Deloc întâmplător, cu toatele lucruri care pot fi cultivate.

Însă, pe de altă parte, mi se pare un înfiorător de inutil consum energetic. Când mă uit la oamenii care n-au dubii, doar certitudini, și care trec prin viață precum gâsca prin apă, inevitabil mă întreb: la ce bun?

Cea mai dăruită carte

Am văzut undeva ideea aceasta și-mi pare rău că nu am reținut unde anume (ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului). Îmi amintesc că era într-un context legat de cele mai dăruite cărți de non-ficțiune — în ideea că acelea aflate în top au avut și impactul cel mai mare asupra oamenilor.

Și am stat și m-am gândit: care este cartea de ficțiune pe care am dăruit-o eu cel mai des oamenilor din viața mea? De departe, a ieșit câștigătoare Conjurația imbecililor a lui John Kennedy Toole. Mă jur pe toate cele sfinte că n-a fost niciodată vreun apropo la nimic - pur și simplu mi se pare o carte fenomenală și nedrept de puțin cunoscută.

Mihail Sebastian, antieroul uitărilor noastre

Știam vag de Mihail Sebastian în timpul ocupației comuniste a țării. De citit cred că îi citisem doar Accidentul, dar cu siguranță văzusem (și ascultasem la teatrul radiofonic) de mai multe ori piesa lui cea mai cunoscută, Steaua fără nume.

Și îmi amintesc ce enorm șoc cultural a reprezentat publicarea Jurnalului său în 1996. Pentru mine, a fost ca și când acvariul în care mă aflam s-a făcut dintr-o dată țăndări. Iar “toată floarea cea vestită a întregului apus” — perioada interbelică a României — a devenit brusc varză cu carne.

Jurnalul lui Sebastian e o carte grea, chiar cumplită adeseori. (Și atât de diferită de un alt jurnal al unui alt scriitor evreu — Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt!) Posibil, unul din motivele pentru care se vorbește rar spre deloc despre ea în societatea românească. Deși, mai cu seamă în acest al treilea deceniu al secolului 21, există suficient de multe lucruri în lume care amintesc de anii '30-'40 ai secolului 20. Dar, și mai probabil, pentru că Mihail Sebastian este bârna din ochiul neamului nostru cel românesc și preferăm să îl păstrăm într-un sertar, spre veșnică uitare.

Ediția a treia a Jurnalului a apărut recent la Humanitas, iar ediția a doua este disponibilă inclusiv sub formă de carte electronică.

Condeieri despre meșteșug

Tare iubesc cuvântul “meșteșug” când vine vorba de meseria asta de a potrivi cuvinte unele lângă altele. Poate pentru că rimează atât de bine cu “beteșug”. Pe de altă parte, între “meșteșugar în cuvinte” sau “dichisitor de cuvinte” nu știu sigur care sintagmă îmi place mai mult.

Sunt mulți condeieri care au scris despre meșteșugul acesta al nostru. Îmi vin la repezeală în minte Ray Bradbury cu Zen in the art of writing, Stephen King cu Despre scris, Haruki Murakami cu Meseria de romancier sau Ursula K. Le Guin cu Steering the craft - și încă mulți alții, care s-au aplecat inclusiv asupra chestiunilor tehnice (structuri narative, tipuri de intrigi etc.).

Dar cartea care mi-a mers mie la suflet și pe care am recitit-o mereu cu plăcere este Brid by bird a lui Anne Lamott. Aș face-o cadou oricărui aspirant la dobândirea statutului de meșteșugar în cuvinte.

Despre cuvinte și greutăți

Am ajuns foarte devreme la cuvinte și foarte târziu la fier. În afară de niște prosteală — că n-o pot numi altcumfel — la diverse aparate întâlnite prin sălile de sport frecventate de-a lungul timpului, n-am atins cu adevărat greutățile până la 40 de ani. Și cât de multe asemănări există între cele două!

Scrisul și ridicarea de greutăți sunt discipline brutal de sincere. Ori vii și faci treaba, ori nu. Nu poți delega (‘AI scutește-mă!), nu poți da vina pe altcineva și nici nu există scurtături — ești doar tu, față în față cu greutatea. Fie că e vorba de halteră sau de pagina albă.

Responsabilitate totală

La ridicarea de greutăți nu poți mima forța. Numărul de kilograme de pe discuri nu mint: fie ridici haltera, fie nu. Și la fel este la scris — dacă nu funcționează cuvintele în pagină, este exclusiv responsabilitatea ta. Nu poți blama instrumentul de scris, ambianța ori starea de spirit. Este o confruntare directă cu tine însuți, zi după zi.

Disciplina repetiției

Ambele cer practică continuă. N-ai cum să stabilești un record personal la deadlift dacă ridici greutăți o singură dată pe lună. Și fix la fel, n-ai cum să reușești să scrii bine așteptând să te lovească inspirația. Jack London, Ernest Hemingway sau Yukio Mishima — deloc întâmplător, scriitori cărora ridicarea de greutăți nu le era deloc străină — știau prea bine asta. Fierul și condeiul cer implicare constantă. Textele bune se clădesc exact ca mușchii: prin efort susținut, îmbunătățire continuă și adaptare permanentă.

Solitudinea meșteșugului

Chiar dacă o faci la sală, cu un antrenor sau doar cu tovarășii tăi, ridicarea greutăților este în esență o activitate solitară — doar tu și fierul. Scrisul este la fel — doar tu și pagina (bine, fie, și Muza). Nu există un public, nu există o echipă care să ducă greul în locul tău. Când te așezi în fața paginii albe, nimeni nu poate face treaba în locul tău.

Neplăcerile, parte din proces

Și scrisul și ridicatul de greutăți implică durere și presupun chin. Febra musculară de după un antrenament nu e un semn divin de pedeapsă, ci doar nota de plată a progresului — care, inevitabil, trebuie achitată. Cam tot la fel cum este și textul scris în ziua anterioară, pe care-l recitești a doua zi și te întrebi ce nătâng anonim e autorul acelor aberații.

Editori necruțători

La ridicarea greutăților, fiecare repetare eșuată te învață ceva: despre formă, despre puncte slabe, despre atitudine mentală. Haltera, asemenea unui bun editor, îți arată fără milă defectele. Un squat prost executat nu poate fi corectat doar cu încrederea că o să fie bine — următorul s-ar putea să fie ultimul. La fel, un paragraf slab nu poate fi mascat prin cuvinte pompoase. Și scrisul și ridicare de greutăți solicită precizie, eficiență și autocunoaștere fără menajamente.

Nu treci linia niciodată

Nici scrisul și nici ridicarea greutăților nu sunt vreodată “gata”. Întotdeauna va fi sesiunea următoare de ridicat, încă o carte de scris, o altă șansă de a-ți depăși limitele. Ambele sunt călătorii de-o viață, în care lupta nu se încheie cu adevărat niciodată.

Fierul și cuvintele — ambele cer asumare totală. În final, fie ți-ai făcut treaba, fie nu. Nu există scuze, n-o poți da cotită, nu te poți ascunde după cireș.

Iar mie unuia, cred că îmi vorbește pe limba mea tocmai această lipsă acută de compromis.

Lectura-vura (I)

Fiindcă mi-a plăcut primul sezon din Silo și m-a dezamăgit cel de-al doilea, am căutat cărțile lui Hugh Howey. Serialul este “bazat pe” și nu “ecranizare a”, deci își ia anumite libertăți creative față de acestea.

Cărțile sunt în număr de trei (Wool, Shift, Dust), iar cele două sezoane ale serialului acoperă prima dintre ele și un pic din a doua. The Silo Saga este un SF bine scris, chiar dacă inegal calitativ (the backstory nu este la nivelul prezentului — adică al viitorului în care se desfășoară acțiunea propriu-zisă a cărților).

Un SF bun de citit într-un week-end prelungit.

LE: Au apărut și în română, la Nemira.

Puncte de vedere

Cât de mult contează perspectiva din care este spusă o poveste?

Gândește-te cât de diferit ar fi fost Harry Potter dacă J.K. Rowling l-ar fi scris la persoana întâi. Sau Harap Alb, dacă Creangă ar fi spus povestea din perspectiva fiului cel mic al împăratului. Ori a calului lui Harap Alb. Cum ar fi sunat Aventurile lui Huckleberry Finn dacă Mark Twain ar fi ales persoana a treia omniscientă.

Punctul de vedere nu este doar o chestiune de tehnică scriitoricească. Uneori e o alegere deliberată, alteori instinctivă, dar întotdeauna este tonul care face muzica.

Vocea sau viața

Nu mai țin minte pe cine imitam atunci când am început să înșir-te mărgărite pe hârtie. Și, pentru că sunt opusul unui hârciog, nici nu am păstrat nimic din lucrurile scrise în fragedă pruncie. Mi-ar fi plăcut să le citesc cu ochii de acum. Țin minte doar că primul roman pe care am început să-l scriu — cred că în jurul vârstei de 10-11 ani — era ceva inspirat de Karl May, dar care se petrecea undeva prin niște codrii nesfârșiți (posibil din România, nu mai știu). Apoi, după eliberarea de sub ocupația comunistă a țării, când începuseră să se traducă în românește romanele lui Frédéric Dard, îmi amintesc clar că am scris niște parodii inspirate de San-Antonio.

Scriitorii sunt asemenea copiilor, învață prin imitație. Cum nimeni nu s-a născut învățat, tot la fel nu s-a născut niciun scriitor gata format. Dar, după suficient timp petrecut exersând meșteșugul, este inevitabil să-ți descoperi propria voce de scriitor. Timbrul tău unic. Muzica inconfundabilă a modului în care doar tu scrii. Oricum s-a scris deja ca Hemingway sau Márquez și n-ar fi nimănui utile niște xeroxuri trase la un copiator mai mult sau mai puțin performant. Și-apoi, vrei să fii scriitor, nu epigon, este?

Iar vocea de scriitor este ca amprenta sau ca irisul. Scriu în două limbi diferite și în amândouă scriu ca mine.

Și-alea negre? Și-alea negre!

M-am lovit de primele cărți electronice imediat după anul 2000. Pe atunci, se găseau într-un format numit LIT, creat special pentru Microsoft Reader, un software dedicat cititului de carte electronică dezvoltat de Bill Gates & amicii. Și, în combinație cu un PC de buzunar (am avut mai multe modele iPAQ de la Compaq) folosit pe post de eReader, erau chiar șmecherie în epoca aceea preistorică — adică de dinainte de smartphone. Iar Amazon, lansată în 1994 drept “Cea mai mare librărie de pe Pământ”, începuse să vândă încă din acei ani carte electronică pentru Microsoft Reader. Îmi amintesc că The Tipping Point a lui Malcom Gladwell a fost una din primele cărți pe care le-am cumpărat și citit ca ebook. Apoi Sony a lansat în 2006 Sony Reader PRS-500, primul dispozitiv pentru citit carte electronică bazat pe tehnologia eInk, anul următor i-a urmat Amazon cu Kindle și restul e istorie.

De aproape 20 de ani citesc aproape exclusiv carte în format electronic. Ficțiune întodeauna pe un Kindle (Oasis, de niște ani), iar non-ficțiune întotdeauna pe un iPad (Mini, de când există acest model). Ce nu găsesc disponibil — și-i vorba aproape exclusiv de carte în limba română, fiindcă editurile românești sunt în urmă cu niște ani-lumină în domeniu — îmi produc singur, din cartea pe hârtie. Procesul este relativ simplu: scanare -> trecere pagini scanate printr-un software cu capabilități OCR -> corectură fișier text -> generare fișier ePub. Iar biblioteca de carte electronică o gestionez cu Calibre, o aplicație care, din păcate (pentru că software bloat), nu are concurență în materie.

Firește, prefer să cumpăr cartea electronică (și să elimin DRM-ul din ea, dar asta-i altă discuție) decât să mi-o produc singur. Iar între cartea electronică și cartea pe hârtie, atunci când sunt ambele formate disponibile, aleg întotdeauna cartea electronică.

Iubesc practicitatea cărții electronice — pentru mine, cuvintele în sine trebuie să poată fi citite cât mai comod cu putință, nu mă interesează câtuși de puțin cât de tactil este suportul pe care apar acestea. Cu precizarea — mereu importantă și întotdeauna actuală “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai” — că un fișier PDF nu este o carte electronică. Ebook poate fi considerat doar acel conținut cu capacitate nativă de a se adapta la orice ecran pe care este afișat — așadar, putem spune că “EBOOK” și “PDF” sunt în fapt antonime, nicidecum sinonime.

Și tocmai în această diferență majoră — fixitatea cărții pe hârtie ori ca PDF și metamorfoza continuă a cărții electronice — stă și esența sentimentelor pro sau contra celor două mari formate în care se găsesc cărțile astăzi.

Cartea tipărită, pe lângă materialitatea și deci inerenta sa senzorialitate, are un caracter definitiv. Cert. Final. La fel ca o fotografie, este un moment înghețat în timp.

Cartea electronică este mereu în schimbare — poți face oricând modificări în ea, după ce ai pus-o la dispoziția publicului. De la cele minore precum greșelile de ortografie, până la actualizări masive de conținut (adevărat, în special la cărțile de non-ficțiune). Sau, à la Amazon, poate fi făcută chiar să dispară cu totul din dispozitivul de redare.

Scriitorul ca ființă spongioasă. Ori ca albină lucrătoare.

“Simț enorm și văz monstruos”, spunea nenea Iancu în vremurile Moftului Român. Adică atunci când atenția omului putea fi captivată cel mult de o gazetă sau de un spectacol — de la lăutari și până la piese de teatru. Însă curiozitatea avidă și apetența pentru a afla ce se ascunde în spatele aparențelor sunt inerente meseriei de scriitor.

Am avut întodeauna o minte iscoditoare, iar “de ce?” încă este întrebarea mea favorită din toate timpurile (urmată îndeaproape de “cum?”). Dar și ‘norocul’ — îl scriu astfel pentru că acest cuvânt este o alegere cumplită când vine vorba de ocupația comunistă sub care m-am născut și am trăit timp de 17 ani, 3 luni și 2 zile — să cresc într-o lume în care “distracțiile” erau drastic limitate și la sânge controlate. Așa că m-am obișnuit să-mi creez propriile amuzamente. Și, de când mă știu, pe lângă povești, distracția mea favorită a fost să observ. Oameni. Conversații. Gesturi. Scene. Întâmplări. Natură.

Pe mine unul, “mă poate uita Dumnezeu” în timp ce fac oricare din următoarele trei lucuri: când citesc, când scriu, ori când privesc. Iar aceasta, foarte probabil, este Sfânta Treime a oricărui scriitor.

Muza mea cea de toate zilele

Pomenesc suficient de frecvent de ea încât să merite câteva rânduri. Bine, merită cu mult mai mult decât atât — iar ea o știe cel mai bine.

Pentru mine, Muza nu este o persoană anume. Deși știu mulți condeieri pentru care ea este o făptură în carne și oase. Sau în coarne și oase, după caz. Muza mea este aceea invocată de Homer în Odiseea (“Cântă-mi, o, Muză, pe omul iscusit care mult a pribegit...”) — o entitate cu o existență certă, dar inefabilă. Muza este aceea care face posibilă aducerea din neființă în pagină a personajelor, intrigilor, dialogurilor, lumilor. În pagină, carevasăzică în ființă. Altfel spus, Muza este tot ceea ce nu este Charon, luntrașul de pe Styx.

Și am întâlnire cu făptura asta sexoasă și cu vino-ncoa’, la ceas de seară, în fiecare zi — negreșit.

Despre ritualuri și alți demoni de gen

Paradoxal cum o ocupație prin excelență creativă precum scrisul este împănată de atâtea rutine și ritualuri. Acte prin definiție mecanice și repetitive. Dar dacă zgârii un pic suprafața, ai să vezi că este un paradox doar aparent. Fiindcă rutinele sunt cele care îl duc pe scriitor în rutul său creativ. Și am să povestesc în cele ce urmează despre propriile mele rutine și ritualuri.

Pe fiecare Mac pe care am scris mi-am creat un utilizator distinct denumit “Locul De Scris”, cu acces la un număr restricționat de aplicații. Adică în număr de exact trei. Browser de internet (pentru dicționare și Wikipedia). Aplicație de scris (iA Writer). Aplicație pentru muzică (Spotify). Le deschid mereu în aceeași ordine, iar ferestrele sunt întotdeauna aranjate astfel: scris, browser, muzică.

Imediat după ce mi-am deschis și aranjat în ordinea care trebuie cele trei aplicații, îmi pun căștile și dau drumul la muzică. Am un playlist special creat în Spotify, pe care l-am botezat #amwriting, unde sunt în jur de 400 de cântece (95% din muzica anilor ’60-’70-’80 — The Beatles, Pink Floyd, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, The Doors, Queen, U2, The Police, Dire Straits etc.). Cântecele rulează pe modul aleator și le cunosc pe toate atât de bine încât nu le mai ascult în mod activ — am nevoie de ele să ruleze ca fundal sonor.

O dată ce începe să răsune muzica în căști, mă apuc să recitesc ultimele 2-3 pagini scrise din cartea la care lucrez — uneori chiar mai mult, când vreau să-mi reamintesc o scenă sau anumite detalii. Corectez câte un cuvânt, adaug sau rescriu fragmente de text, atunci când mi se pare că ceva putea să sune mai bine decât este în pagină. Iar când ajung la ultimul cuvânt scris în ziua precedentă, continui direct din locul rămas.

Am întotdeauna la îndemână un pahar și o sticlă cu apă (cu bule — iubesc bulele!). Micile celule cenușii au nevoie de hidratare, plus că apa — asemenea șoarecilor ori păianjenilor — are și magicul efect de a te face să te ridici de pe scaun.

Scriu câtă vreme mă ține fluxul creator, fără să trag de cuvinte cu forcepsul. Știu că va mai fi și mâine o zi, dacă astăzi nu este o zi grozavă ori măcar una decentă pentru așternutul de cuvinte în pagină. Unicul lucru care contează este să fiu prezent zilnic în “Locul De Scris” la întâlnirea cu Muza și să pun măcar un rând nou la textul la care lucrez. Asta este ceva ce ține exclusiv de mine și asupra căruia dețin 100% controlul. Ce se întâmplă în interiorul unei asemenea sesiuni ține de Muză și nu se află deloc sub controlul meu. Așadar, o sesiune de-a mea de scris poate să țină de la un minimum de 30 minute la… nici nu știu exact care a fost cea mai lungă — probabil undeva pe la 7 ore?

Și iarăși de la capăt. 365 de zile pe an, 366 în anii bisecți.

Publicul, însă eu

Sunt primul meu cititor, așa că scriu întotdeauna ceea ce îmi face mie plăcere să citesc. Am mai spus-o (și nu doar eu, bineînțeles): scrisul, ca act în sine, este chinuitor. Tuturor oamenilor le-ar fi plăcut să scrie (dacă aș fi primit câte 1 leu ori de câte ori am auzit “aș putea scrie o carte”… aveam până acum bani de o chitară Martin Custom Shop), dar puțini se și încumetă să o facă. Și încă mai puțini reușesc să o țină pe drumul acesta “ținți postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoțeii...”. În ciuda faptului că a ajuns cel mai înspăimântător baubau al lumii moderne, plictiseala chiar este bună — dar nu în timp ce scrii. Iar scriitorul trebuie să fie mai înainte de toate propria lui audiență.

Drept urmare, mă interesează undeva între “deloc” și “niciun pic” opiniile despre cărțile mele. Pe scala cuprinsă între “mizerie absolută” și “genialitate supremă” — cu infinitatea de grade dintre acestea — oricare părere este în regulă și cu toatele îmi sunt la fel de egale. Însă, cum nu citesc niciodată recenzii de cărți, nu le-aș citi vreodată nici pe cele scrise despre ale mele.

Treaba mea este să scriu, nu să ascult păreri despre asta. Dacă mai sunt și alți oameni care îmi gustă cărțile, fain. Dacă nu, nu-i niciun bai, cunosc pe “țineva - nu spui ține… persoană însemnată…” — care le gustă.

Mă rog, deși nu am publicat decât în format electronic până acum, întâmplarea face să știu că există totuși niște mii de știutori de carte ce apreciază mișcările mele lascive din condei.