Unu și cu unu face mereu tot unu

David Ogilvy, o legendă în copy și headline a publicității, avea o vorbă: “consumatorul nu e un idiot, e nevastă-ta.” În ideea că, dacă vrei să scrii reclame care să aibă rezultate, nu poți trata publicul ca pe o masă de oameni generică și amorfă, gata să înghită fără discernământ orice i se bagă sub nas.

Iar pe ogorul literar e cam la fel — fix aproximativ, cum ar veni. Scrii pentru o anume persoană, în carne și oase, nu pentru o entitate abstractă de genul “cititorii”. Persoana cu pricina poți fi chiar tu, cel ce mânuiește condeiul. Poate fi altcineva, cu care ai anumite afinități culturale sau în care ai deplină încredere (măcar literar vorbind). Poate fi muza ta, dacă scrii pentru cineva arhi extra super important din viața-ți. Și da, “cineva” poate fi chiar persoana cu care împarți rata de la casă și, eventual, hârtia de la Starea Civilă.

Indiferent că ai milioane de cititori sau doar 10, scrii întotdeauna doar pentru unul singur.

România maidanezului bălțat

Cei mai mulți dintre noi, cel mai adesea, răspundem cu țâfnă atunci când România este denumită “o țară balcanică”. Suntem o țară din Europa Centrală, o țară din Europa de Sud-Est sau cel mult o combinație între aceste două zone geografice, însă nici vorbă să fim din Balcani. Noi n-avem de-a face cu “butoiul de pulbere al Europei” nici în clin, nici în mânecă.

Geografia o fi ea discutabilă (Gulf of America, anyone?), dar cu genetica e greu să te bați parte-n parte. Fiindcă ADN-ul nostru nu de la Râm se trage, ci de la Belgrad. Sofia. Sarajevo. Zagreb. Prin venele noastre curge năvalnic sânge balcanic.

Cercetările din ultimii 10-15 ani arată fără tăgadă că românii sunt din Balcani până în măduva genelor. Oricât ne-am da noi “insulă a latinității într-o mare slavă”, avem moșteniri genetice comune cu Serbia, Bulgaria, Croația, Bosnia.

România e o corcitură de gene, culturi, contradicții. Și dacă nu avem puritatea mitologică a vreunei rase ariane, avem cu siguranță avantajul sintezei. Fiindcă din mixaje se naște forța și rezistența. Umorul nostru e balcanic. Neîncrederea e balcanică. Încrengătura dintre stat și interese personale e balcanică. Dar la fel sunt și improvizația, creativitatea, reziliența. Metișii balcanici ca noi au supraviețuirea dăltuită în ADN.

Ca român verde, m-aș uita chiorâș la oricine vine și spune că neamul, că tradiția din străbuni, că străinii. Sunt șanse mari ca neamul, străbunii și străinii să fie același lucru. Adică tot noi.

A venit toamna, etichetează-mi inima cu ceva

Omenirea pare să fi intrat în toamna scurtăturilor. Totul trebuie să fie instant, convenabil, facil. Iar individul, prins la mijloc între prea multe opțiuni și prea puțin timp, a devenit o mașină de pus etichete la foc automat. Sexo-marxist. Vaxer. Soroșist. Putinist. Leftist. Maga. Tragem denumiri de genul ăsta pe nări ca pe moartea albă — și-apoi tot noi o să ne mirăm bovin că n-a mai rămas nimic și nimeni în picioare.

Eticheta e scurtătura perfectă. Nu trebuie să înțelegi. Nu trebuie să asculți. Arunci cu eticheta și-ai terminat treaba. Te-ai încadrat. Ai semnalizat.

Parte din vină e la marketing. Am învățat de la branduri că, dacă vrei să rămâi în mintea publicului, ai nevoie de ceva scurt, clar și recognoscibil. Eticheta funcționează la fel. E un brand pentru idei, oameni, tabere. Are poziționare, are trăsături, are promisiuni. Și, la fel ca orice brand reușit, vine cu bonusul cel mai cel: nu mai trebuie să decizi. Nu-ți mai bați capul cu detalii sau nuanțe — știi exact la ce să te aștepți. E Coke, e Nike, e Woke. Keep walking spre următoarea etichetă.

Dar când totul e etichetat, ce rost mai are căpița de fân de pe umeri? Ce sens mai au întrebările? Cum adică “spirit critic”? Și uite așa — treptant-treptant, vorba baladei — creierul refuză să mai gândească. Fiindcă n-are când, n-are chef, n-are pentru ce. Închide prăvălia și lasă agățată de clanța de la ușă anunțul cu “Sunt în pauza de mă-sa”. Devine un fel de marmeladă. Bună de întins cu șpaclul pe pereți la roșu și de mângâiat algoritmic cu conținut “cum îți place ție”.

Și de-aici vine nașparleala aia care a luat locul întâi la concursul Mi-s Nasoală. Când vezi lumea doar în etichete, nu mai vezi nimic în spatele lor. Nu tu ființe, nu tu idei, nu tu semeni. Doar ambalaje, categorii, “ăia”. Și cum etichetele vin la pachet cu reguli — cine e cu cine, cine e împotriva cui, cine trebuie lins și cine linșat — e doar o chestiune de timp până la tribalism. Și de la conversație la conflict. Și de la ființă umană la jidan.

Oamenii nu-s conserve. N-au nevoie de etichetă cu termen de valabilitate, conținut de E-uri și sugestii de prezentare.

Textul cu contextul

Nu există idei greșite, există doar contexte date dracului. De nepotrivite.

Asta e o idee mișto. Aia e o idee tâmpită. Ailaltă e o idee de geniu. Vorbele goale răsună cel mai tare — totul se tranșează rapid, ca pe tejgheaua măcelarului, cu barda. Doar că na, o idee nu-i ca o carcasă ce-și așteaptă mușterii. O idee e mai degrabă ca o cheie. Perfectă, dar numai pentru ușa potrivită.

Contextul e craiul care-l trimite pe Harap Alb la Împăratul Verde.

Dacă stai un pic și te uiți înapoi (iar în retrospectivă absolut toți suntem niște genii de talia lui Leonardo da Vinci la pătrat, nu?), o să vezi cât de multe idei “proaste” au fost doar premature. Ori înțelese greșit. Ori azvârlite într-un public nepregătit. Ori lansate de la o altitudine atât de mare, încât păreau o supernovă ireală care arde totul în jur.

Și invers: câte idei “revoluționare” s-au fâsâit imediat ce-au fost scoase la aer. Moarte de la primul contact cu realitatea. Solide ca apa la punctul de fierbere.

Uite contextul, nu e contextul.

Dar ar trebui să știm și noi.

Ilumânări

Ideile nu vin ca o lumină în timp ce șontâcăi pe drumul spre Damasc. Ori ca o revelație adusă de un cor de heruvimi cântând la harpă. Și nici măcar ca un bec care se aprinde brusc deasupra capului, ca-n desene animate. Ci, aproape întotdeauna, ca o luminiță tremurândă. Timidă. Plăpândă. Gingașă.

Flăcăruici care abia se țin să nu se destrame. Pornite cel mai adesea din nimic: un cuvânt auzit, o imagine surprinsă cu colțul ochiului, o stare. Și care tot dintr-un nimic pot fi stinse. Un ton nepotrivit. Un gest. Un comentariu aiurea. O neatenție. O grabă. Un „nț!” pe care ți l-ai spus în gând.

La muncile cu condeiul, poate mai mult ca în alte domenii, ideile sunt și mai rușinoase, nesigure și stângace. Chiar de-s adevărate bunăciuni, arată mereu precum Cenușăreasa în casa mașterei. Dar dacă le lași să prindă curaj, dacă ai grijă să le ferești de curenți și de curentați, vor căpăta puteri. Vor crește în intensitate. Vor arde cu flacără tot mai puternică.

Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.

Sfatul impopular

Mă lasă rece toate trebuiesăurile izvodite din guri — sau condeie — degrabă vărsătorii de sfaturi nesolicitate. Am văzut oameni care spun cu o seninătate demnă de o cauză mai bună că dacă n-ai făcut școala X ori cursurile Y, n-ai cum să... Că dacă n-ai publicat la o editură cu ștaif, nu poți să... Că dacă nu te știe lumea, nu ești... Și mă întreb: ce caută toate batalioanele astea de bodyguarzi la poarta literaturii? Cine a chemat toți nechemații? Cine le-a dat codul de la intrare?

De parcă ar exista un set de rețete brevetate la OSIM fără de care nu se poate. Ori un drum bătătorit pe care, dacă nu defilezi în pas de marș, ratezi submarinul creației literare și te mănâncă șacalii lipsei de talent.

Scrisul nu e mobilă de la IKEA. E viață. Iar viața nu are nevoie de viză de la sfatul popular ca să o trăiești. Așa că ascultă-ți vocea, nu vocile.

Lumea și așa e sufocată de clone din plastic.

Biblioteca de urgență

În caz de apocalipsă, Kindle-ul meu ar deveni un soi de arcă de cuvinte. Ce mi-ar plăcea sa am în el, dacă tot ce mi-ar rămâne pe lume de citit ar fi ce se află deja în memoria lui internă? (Bineînțeles, în afară de cărțile mele. :))

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Să ucizi o pasăre cântătoare - Harper Lee

Basme - Wilhelm Hauff

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain

Dune - Frank Herbert

Castelul - Franz Kafka

Lupul de stepă - Herman Hesse

Insula misterioasă - Jules Verne

Conjurația imbecililor - J.K. Toole

Integrala operelor - A.P. Cehov,

Integrala operelor - I.L. Caragiale

Poezii - Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu, George Topârceanu

Și nu, aceasta nu este o listă.

Acesta este un manifest de zbor.

Joacă-te cu mintea mea

Cu mintea mea cea de pe urmă.

De pe urma lăsată de condei.

Condeiul zugrăvitor de poveste.

Scrie cuvinte ce zgârie. Scrie cuvinte ce mângâie.

Scrie minciuni ce par adevăruri. Scrie adevăruri ce par plăsmuite.

Scrie să uit ce e real. Scrie să îmi amintesc ce e imaginar.

Nu mă cruța.

Nu mă plictisi.

Nu mă lăsa.

Joacă-te cu mintea mea.

Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente — bucurie, mulțumire, recunoștință etc. — dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Unnatural Born Writers

Nu te naști scriitor. Ești scriitor. Nu te face altcineva. N-o să-ți dea nimeni o patalama prin care să fie statuat oficial că gata, din acest moment ai dreptul legal să conduci condeiul pe dalbe pagini.

E irelevant dacă ai publicat — sau câte cărți — ce zice critica, ce spun cititorii sau amicii cu care ieși la o bere și-un fum. Dacă scrii cât di Lampedusa ori dacă scrii cât Simenon. Dacă scrii într-o sub-nișă a unei sub-nișe a unei nișe sau scrii romane de dragoste.

Ești scriitor pentru că ai ghimpele acela înfipt în carne. Adânc. Până în măduva eului.

Merge orice merge

La ultimul recensământ au ieșit la numărătoare — printre altele — tot atâtea metode de a scrie câți scriitori. Surpriză? Da, pentru nimeni.

Unii scriu dimineața, pe burta goală și cu capul limpede. Alții, noaptea, ghiftuiți și cu capul în nori.

Unii scriu în liniște deplină, alții cu metale grele în urechi.

Unii scriu cu harta-n mână, alții cu cazmaua.

Unii scriu liniar, alții în scene.

Unii scriu cu pix albastru pe foi gălbui, alții cu tastaturi mecanice pe ecrane 4K.

Și toți cred, în taină, că metoda lor are ceva special. Adevărul? Da, chiar are: face să se învârtă roata pentru fiecare. Iar atunci când ai rânduri în plus față de ieri, ieri față de alaltăieri, alaltăieri față de răsalaltăieri și tot așa – înseamnă că merge.

Și dacă merge, am văzut că lucrul acesta era bun.

15 minute de greață

Andy Warhol spunea acum vreo 60 de ani că o să vină vremea când toți oamenii vor avea parte de 15 minute de faimă. Și nu s-a înșelat prea tare. Doar că, vorba celebrelor bancuri cu Radio Erevan, nu era tractor, ci bicicletă, n-a condus beat, ci i s-a furat, și nu era faimă, ci greață. Fiindcă suntem în binecuvântata eră în care tot omul dotat cu un smartphone — adică, practic, toți oamenii — se zbenguie pe rețelele sociale cum se zbenguiau televiziunile în eter pe vremea lui Warhol.

Și peisajul este delicios. E ca și cum, prin intermediul rețelelor sociale, canalizarea întregii omeniri a refulat în piața publică. Nu mai există filtre, nu mai există bariere, nu mai există rușine. Doar o poftă nestăvilită de a vărsa pe interneții planetari tot ce-ți bubuie prin camera de ecou dintre umeri. Furii, draci, conspirații, constipații, ignoranță ostentativă, ură ambalată în sofisme de doi bani. Orice bășină capătă fără efort o audiență globală — cu cât mai puturoasă, cu atât mai mare. Pentru că prietenul nostru cel mai bun, Al Gori Tmul, ținut de boașe cu o mână de fier de feluriți Zuchi și Muschi cu psihopatii evidente, știe mai bine decât noi ce ne place. Și, mai ales, cum să ne țină atenția în sclavie.

Iar când ești expus, zi de zi, la cele mai nasoale apucături ale speciei, ajungi să te obișnuiești. Cu urâtul. Cu prostul. Cu dejecția. Cu greața.

Și tot ce mai poți spera este ca greața asta să țină doar 15 minute.

Nu o eternitate.

Condeiul care nu mușcă, latră

Ca publicitar, mi-am vândut condeiul pe un pumn de arginți. Pentru că foame. Și pentru că — în sărăcia și buimăceala anilor ‘90 — publicitatea părea progenitura unui ménage à trois între Disneyland, Hollywood și un OZN rătăcit pe aici dintr-o altă galaxie.

Ca scriitor, n-aș putea face asta. Cred că e de datoria celor care simt enorm și văd monstruos să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Oricât de tăios ar suna și oricât de tare ar durea. Lumea post-adevărului de astăzi duce o lipsă acută de capete limpezi și de claritate morală. E drept, compensează prin a avea din belșug capete goale și superioritate morală.

Condeiul trebuie să muște — adânc, cu poftă, până la os.

Swipe me, baby, one more time

Sigur, intră în tine oameni care circulă prin spațiile publice ca niște blambeți, cu ochii în telefon. Dar mulțumește totuși Proniei — sau cui duci tu osanale și prinos de recunoștință — pentru degetul mare opozabil.

Imaginează-ți cum ar fi fost dacă producătorii drogurilor dreptunghiulare ar fi fost nevoiți să se folosească de nasuri în loc de buricele degetelor.

Swipe cu vârful, scroll cu nara stângă, zoom cu cea dreaptă, like cu septul. Huse pe mirosuri, nu pe culori. Creme speciale pentru zilele însorite. Capișoane cu capacități conductive pentru cele friguroase. Technosefluenceri în locul influencerilor de beauty și tech. NasMaxPro cu ecran special, hiper-rezistent la muci.

Și, peste toate, legiuni peste legiuni de bezmetici care nu ar vedea absolut nimic în fața nasului.

Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.

Lectura-vura (VI)

Panait Istrati e vagabondul meu favorit — peste Charlot. Și, probabil, cel mai coios marginal din literatura română. Omul care n-a scris pentru glorie, pentru bani sau pentru nemurire — a scris pentru că pur și simplu nu putea altfel.

Și-a trăit scurta-i viață ca un câine liber, fără stăpân. N-a fost nici pe departe vreun rafinat, vreun stilist, ori vreun șarpe moralist. Dar a fost, pe de-a întregul, viu. Și-a scris textele ca pe niște revolte personale. A fost vocea celor fără de voce, cronicarul instinctului de dreptate care nu coboară din tratatele filozofice, ci se înalță direct din rănile supurânde ale vieții.

Oricând, cu plăcere, la bună revedere — cu Panait Istrati și proza lui din vintre brăilene.

35 de ani

Se împlinesc astăzi de când nu mai este. Două treimi din viața mea de până acum am trăit-o fără el. Și, mai mult ca sigur, ea ar fi arătat cu totul altfel dacă ar mai fi fost. Habar n-am dacă mai bună sau mai rea. Dar parte din ceea ce sunt — și cum sunt — i se datorează. Atât cu cele bune, cât și cu cele rele.

35 de ani de neuitare.

Tata.

Scriitorul are cuvintele. Personajul are cuvântul.

Se tot vorbește prin cercurile literaților despre povești “conduse de intrigă” și povești “conduse de personaje”. De parcă între cele două ar exista o graniță negociată prin tratate bilaterale și recunoscută de ONU, care stabilește fără drept de apel cine are cei mai mulți acri epici.

Eu, unul, am privit întotdeauna cu ochi sceptici dihotomia asta forțată. Pentru că nu există poveste fără conflict și nici conflict fără personaje. Iar intriga nu-i nimic altceva decât desfășurarea conflictului — în pași, în timp, în acțiune și reacțiune.

Dar recunosc că m-a fascinat mereu cum, în timpul scrierii, povestea pare uneori să nu te mai asculte. Momentele când tu, ca scriitor, ai toate cuvintele, dar altcineva are cuvântul. (Și nu zic de jumătatea mai bună care-ți reamintește de vasele nespălate — aceea este o chemare, cel mai adesea).

Personajele sunt cele care țin în mâinile lor fictive hățurile narative ale poveștii. Și da, câteodată dânsele o vor lua complet pe arătură. Dar dacă ești acolo, în caleașcă, prezent și cu sufletul larg deschis, vei observa din timp dacă te îndrepți spre o prăpastie sau, pur și simplu, ai intrat pe un drum nou și nebătut.

Amare amnare de focuri reci

Blazarea nu vine ca o furtună de vară — bruscă, multă, feroce. Apare tiptil, în vârful degetelor (de la mâini, pentru cine își permite), ca o ploaie mocănească perfidă ce topește orice urmă de culoare într-un giulgiu cenușiu. În care nu mai e poftă, nu mai e zvâc, nu mai e rost. Doar o amorțeală ce pare să topească totul la un foc mic și rece.

Prea multe zile trase la xerox. Prea multă presiune de a avea măcar câțiva centimetri în plus față de vecinul de alături. Prea mult automatism.

Prea puțină joacă. Prea puține întrebări. Prea puțin spirit.

Ne stingem pe dinăuntru nu din prea plin, ci din prea sec.

Bun, și dacă nu vrem să privim cu ochii goi naturi moarte pe interior? Un amnar excelent pentru focuri vii este lucrul făcut cu mâinile tale, doar pentru plăcerea ta (nu, nu acela!). Scrisul, în caz că nu te îngrozește ideea. Lălăitul la vreun instrument muzical. Mâzgălitul cu penelul pe o pânză. Croșetatul de macrameuri. Olăritul, cioplitul sau de ce nu, creșterea porumbeilor voiajori.

Un ceva — orice ceva — care nu cere decât un pic de suflet și un singur “Like”: al tău.

Răspunsul, prieteni, e frecare de mentă

Oamenii iubesc rezoluțiile. Rezultatele. Rezolvările. De preferat rapide, limpezi și livrate în ambalaje motivaționale unicat și nereciclabile. Să știe încotro, de ce, cu cine, cât-mai-durează-până-să, cum se termină. Să aibă certitudini, explicații, direcții. Și, mai ales, să nu-i coste.

Doar că viața are cu totul alt gen de lubrifiant care face să se învârtă angrenajul fără să se gripeze: întrebările. Întrebarea mișcă. Întrebarea descoperă. Întrebarea transformă.

Răspunsul e cel mult un pit stop, pentru realimentare și schimbarea pneurilor. Dar, cel mai adesea, e pierdere de vreme. Frecare de mentă.

Întrebarea și cursa — nebunească și cu obstacole — până la răspuns sunt singurele care contează.